Rugăciunea brâncuşiană

(Studiul de mai jos este primul dintr-o serie mai larga menita sa abordeze opera marelui sculptor cu ochii tineretii si punand mai mult accent pe simbolistica si valoarea spirituala a operei, in detrimentul celei formale si artistice)

Brâncusi a gasit tainele limbii ce se adreseaza sufletului într-o sfânta tacere; prin opera sa comunicarea devine cuminecatura, si reuseste astfel sa ne împartaseasca esenta prin imagini atât de simple.

Intelegerea operei brancusiene nu se face doar prin exercitii intelectuale si nu se rezuma la simple ori geniale consideratii în ceea ce priveste rolul imens al lui Brâncusi în definirea unei noi viziuni asupra formei artistice. Aspectul formal al operei nu este deloc de neglijat, dar este secundar, dupa cum efectul urmeaza cauzei. Iar a ramâne prizonierul consideratiilor formal-artistice e ca si cum ai încerca sa validezi existenta unui alt Constantin Brâncusi decât cel care spunea "Contemplati lucrarile mele pâna când le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au vazut."

Initierea în opera lui Costantin Brâncusi este incitanta, plina de farmec dar dificila ca orice initiere. Iar dificultatea este sporita si de multe critici si aprecieri ce se situiaza la limita superficialitatii si sunt nascute din experienta comuna a unui veac dominat de o mentalitate "pozitivista", "formalista", "intelectualista" ce a redus sau chiar schilodit fara intentie mesajul plenar si viu al operei brâncusiene si s-a constituit într-o bariera mentala pentru multi dintre cei care au îndraznit sa mângâie "copiii" lui Brâncusi.

Pentru a intra în realitatea axei infinite, sau a zborului maiastru este necesar dincolo de rabdare, mai ales, sa învatam sa pâlpâim în miros de rugaciune.

Initierea amintita mai sus, (acest concept mult bârfit si pentru unii “uzat”) începe odata cu simbolistica sculpturii "Rugaciunea", deoarece numai cei ce devin rugaciune se pot "apropia de Dumnezeu".

Sa ne oprim câteva momente în liniste si, pâna sa înaintam spre raiul deshis de marile sculpturi ale "printului-taran", sa intram în vibratia rugaciunii si sa ne bucuram de miracolul ei.

Istoria operei de tinerete a lui Brâncusi este legata de moartea unui poet buzoian, Petre Stanescu, la al carui monument funerar, alcatuit din bustul poetului si din statuia Rugaciunea începe sa lucreze în 1907.

Ansamblul ce urma sa fie amplasat în cimitirul Dumbrava din Buzau are o deosebita importanta pentru viitorul artistului, deoarece, prin onorarea comenzii primite din tara, Brâncusi urma sa primeasca 7000 de franci cu care nu numai ca reuseste sa închirieze atelierul din Montparnasse no. 54, ajungând astfel în inima Parisului, dar îsi asigura si o stabilitate financiara ce îl scuteste de grijile materiale si îi ofera o mai mare libertate de actiune asupra propriilor proiecte.

Dar "Rugaciunea" este cu adevarat importanta în viata artistului deoarece ea reprezinta, alaturi de sculpturile realizate ulterior, Sarutul si Cumintenia Pamântului, o ruptura de trecut si o adevarata revolutie artistica si spirituala în creatia lui. El reuseste astfel sa se elibereze de influenta lui Rodin, deschizând noi perspective în evolutia artei moderne, printr-o proprie modalitate de expresie, dar, ceea ce este si mai semnificativ, insufla operei sale trairea si dimensiunea spirituala care începe sa-i marcheze profund viata.

Odata cu "Rugaciunea", Brâncusi paseste profetic si autorizat în lumea sacra a esentelor spirituale. Ea reprezinta pregatirea zborului ("Eu nu am creat Pasari, am creat zboruri.") spre rarele parfumuri ale cerului, ea ne intoarce fiinta spre lumea cea mai interioara a luminii divine, expresie a cauzei cauzelor.

Statuia reprezinta o tânara îngenunchiata, ce de la mijloc este usor plecata cu smerenie; îi sunt caracteristice forme pure si spiritualizate, obtinute printr-o stilizare continua. Fiind o prezenta anonima, nu se poate recurge la o identificare, singura posibila facandu-se cu regnul uman; vibratia, trairile sale sunt universale.

Bratul stâng este amputat, detaliu aparent neimportant, dar care este o cheie spre "descifrarea" statuii. Amputarea bratului stâng poate semnifica atât ruperea de realitatile fizice, pierderea în acest plan fiind recompensata de un "câstig" în plan spiritual, dar mai ales, daca ne gândim la traditiile bisericesti sau folclorice care considera ca fiecare om are în partea dreapta îngerul, iar în cea stânga un drac, vom întelege ca intrarea în rugaciune anihileaza ispitele limitarii pe care diavolul ne-o daruieste permanent (limitarea si diavolul sunt doar fete diferite ale aceluiasi "principiu"). Când esti rugaciune realitatea trupului si a constiintei acestuia se destrama în fata plenitudinii fiintei. Îngerul devine singurul nostru veghetor si universul spre care ne îndreptam. (legat de simbolistica mâinilor se poate aminti ca stânga mai inseamna si mâna cu care iei, iar dreapta mâna cu care dai. Dumnezeu a daruit viata si universul si asteapta de la cei carora le-a facut darul sa-l imite. În termenii iubirii, în relatie cu semenii, cel care traieste mai mult daruind este mai aproape de Dumnezeu decât cel care traieste mai mult primind.)

Alte doua detalii la fel de importante sunt lipsa urechilor si a oricarei priviri exterioare. Simturile prin care se realizeaza comunicarea cu exteriorul "au murit", iluzia nu mai are nici o putere, iar realitatea devine cea interioara, a îndemnului delfic: "Cunoaste-te pe tine insuti" - cunoastere absolut necesara oricarui demers spiritual.

"Rugaciunea" lui Brâncusi si cea de toate zilele este o "lepadare de sine" în termenii Noului Testament, o scoatere a ochilor (sa ne amintim de "Oedip rege" care, printre altele, prezinta relatia dintre orbul Tyresias, slujitorul lui Apollo si Oedip care îi urmeaza sugestiv calea scotându-si ochii) si o ardere a auzului pentru lumea fizica si exterioara o "cumintire" a pamântului si a celor nascute din el, ce se manifesta extrem de limitativ si distructiv când, uzurpatoare, devin centrul fiintei si al constiintei si declama o noua si nefasta orânduire. Strict în acest sens, pamântul - si a lui sublimare, corpul fizic - limitarea si diavolul pot fi pusi in relatie. Când rugaciunea devine hrana si lumina noastra atunci pamântul se cuminteste si naste din trupul nostru templu tamâiat.

"Rugaciunea" este frânta din sufletul lumii si astfel Brancusi a reusit sa ne înfatiseze tacerea cu a ei sacralitate unde este posibila întâlnirea cu Dumnezeu. Numai devenind si trecând prin rugaciune te poti înalta pasare maiastra umplând vazduhul cu zborul - liberate a fiintei.

Petrea Ciortan