Sistemul transformărilor şi învăţămintele lui Pitagora

Aici în Crotona traia un barbat originar din Samos. El fugise în acelasi timp de Samos si de noua stapânire si, din ura fata de tiran, se exilase de buna voie. Acest barbat s-a înaltat cu mintea pâna la zei în regiunile ceresti si pe cele pe care natura le refuza ochilor omenesti el le-a cuprins cu ochii mintii. Dupa ce patrundea toate prin meditatie adânca si îndelungata, el dadea la lumina rodul ostenelilor sale si-l împartasea si altora. Multimea îl asculta în tacere si-i admira cuvintele, iar el învata despre începutul lumii si despre cauzele lucrurilor, ce e este natura, ce sunt zeii, cum se formeaza zapezile, care e obârsia fulgerului, daca tuna Jupiter sau norii împinsi de vânturi se ciocnesc între ei, ce face sa se cutremure pamântul, ce legi urmeaza stelele de pe cer si tot ce are explicatie ascunsa.

El cel dintâi a mustrat pe oameni ca se hranesc cu carne si cel dintâi a spus aceste cuvinte întelepte, dar care n-au fost luate în seama: "Încetati muritori, a va întina trupurile cu o hrana nelegiuita. Sunt cereale, sunt poame care cad de greutatea lor din ramuri si struguri pe vite. sunt zarzavaturi placute si legume, al caror fruct tare poate fi înmuiat prin foc. Aveti de asemenea lapte si mierea care miroase a parfum de flori. Pamântul va aduce belsug de bogatii si hrana placuta si ofera mese fara omor si sânge. Cu carnea îsi potolesc foamea doar fiarele. Si nu toate. Caci calul, oile si vitele traiesc cu iarba. Numai cei carora le este sufletul nedomesticit si salbatic, tigrii Armeniei, leii furiosi, ursii, lupii, cauta cu placere hrana de sânge. Vai! cât de mare este crima de a introduce maruntaie în maruntaie, de a îngrasa corpul cu bucati de corp, de a trai o fiinta din moartea altei fiinte. Oare în mijlocul atâtor avutii pe care le naste cea mai buna dintre mame, pamântul, nu e nici o placere mai mare decât aceea de a musca cu dinte salbatic din bucati care au simtit durerea si de a reînnoi obiceiurile cyclopilor? Oare nu poti sa-ti potolesti foamea pântecului lacom, decât daca ai ucis pe altul?

Oamenii acelei vârste pe care o numim de aur au fost fericiti hranindu-se cu roade ale arborilor si cu ierburi pe care le scoate pamântul si nu si-au mânjit gura cu sânge. Atunci si pasarile si-au miscat în siguranta aripile prin aer si iepurele a ratacit fara frica pe câmpuri si pe peste nu-l agatase în undita credulitatea sa. Toate erau fara viclenie, neterminându-se de nici o cursa si traiau într-o pace deplina. Dar dupa ce cineva, blestemat fie, oricine va fi fost, nu s-a multumit cu hrana de pâna atunci a oamenilor si a înghitit în pântecele lacom mâncaruri de carne, s-a deschis calea crimei. Socotesc ca pentru a ucide fiare s-a patat pentru prima data fierul de sânge. Aceasta n-ar fi fost prea mult. Fiindca marturisim ca animalele care ne doresc moartea trebuie sa fie date mortii, cu toata parerea de rau. dar trebuie sa fie numai ucise, nu si mâncate. De aici nelegiuirea a mers mai departe.

Se spune ca prima victima care si-a meritat moartea a fost porcul, fiindca a dezgropat semintele lui Ceres cu râtul si a naruit speranta omului. Se spune ca un tap a trebuit sa fie jertfit pe altarul lui Bacchus, fiindca a ros o vita. Greseala sa a vatamat pe doi. Dar ce ati meritat voi, turme de oi, nascute pentru a ajuta pe oameni, voi care purtati ugerele pline de nectarul laptelui, care daruiti lâna voastra pentru îmbracaminte moale si care sunteti mai de folos prin viata, decât prin moartea voastra? Ce au meritat boii, fiinte fara viclenie si înselaciune, linistite si nevatamatoare, nascute sa suporte munca? Este fara inima si nevrednic de darul lui Ceres cel ce poate sa ia de la jug si sa taie pe muncitorul ogorului sau, cel ce poate sa taie cu securea gâtul strivit de munca al celui prin care de atâtea ori s-a reînnoit ogorul si a dat atâtea roade.

Si nu e destul ca savârsesc aceste nelegiuiri; oamenii îsi iau ca tovarasi la astfel de crime pe zei si cred ca divinitatile cerului se bucura de uciderea unui juncan de jug. Victima, fara pata si de o frumusete desavârsita, caci e rau pentru ea ca e frumoasa, împodobita cu pamblici de aur, este dusa în fata altarului, unde nestiutoare aude rugaciuni si vede ca i se pun între coarne turte de grâu, pe care ea le-a muncit, si, înjungiata, pateaza de sânge cutitul, pe care poate l-a vazut oglindindu-se în apa limpede de ritual. Apoi sunt privite maruntaiele smulse din pieptul înca viu si sunt cercetate în ele gândurile zeilor.

De unde la om atâta pofta pentru mâncaruri oprite? indrazniti sa va hraniti cu ele, o muritori? Nu faceti aceasta si luati aminte la sfaturile mele: când veti simti în cerul gurii voastre carnea de bou, sa simtiti si sa stiti ca ea este a tovarasilor vostri de munca. Si, fiindca un zeu îmi inspira graiul, ma voi supune zeului care ma inspira. Sufletul meu este ca oracolul de la Delphi; de-l voi deschide, cerul se va deschide si zeii vor vorbi prin gura mea. Voi povesti lucruri mari, care multa vreme au stat ascunse si nedescoperite de mintea înaintasilor.

Îmi place sa merg prin înaltul spatiilor. Îmi place, parasind pamântul si netrebnica locuinta a trupului, sa fiu purtat prin nori si sa ma opresc pe umerii puternicului Atlas. Sa privesc de departe sufletele ratacitoare si lipsite de ratiune si celor ce tremura si se tem de moarte astfel sa le vorbesc si sa le desfasor firul destinului:

O, neam chinuit de frica mortii! De ce va temeti zadarnic de Styx, de întuneric si de ispasirile unei lumi închipuite, nume desarte si domeniu al fanteziei poetilor? Fie ca au fost nimicite prin foc corpurile, fie ca au putrezit mormânt, sa nu socotiti ca pot suferi vreun rau. Sufletele sunt fara de moarte si întotdeauna, parasind salasul de mai înainte al trupului, trec în noi corpuri, în care locuiesc si traiesc. Eu însumi, caci îmi amintesc, în timpul razboilui troian eram Euphorbus, fiul lui Panthous, si sageata lui Atride cel mic mi-a strapuns pieptul. Odinioara am recunoscut la Argos, în templul Junonei, scutul pe care îl tineam in mâna stânga. Totul se schimba, nimic nu piere. Sufletul rataceste si vine de acolo aici si de aici acolo, se aseaza în orice corp si trece din corpul animalelor în cel al oamenilor; al nostru de asemenea trece în animale si nu piere niciodata. Si dupa cum ceara moale poate capata orice forma si modelata în orice chip ramâne totusi aceeasi, tot asa sufletul este întotdeauna acelasi, doar trece în diferite corpuri.

Asadar, feriti-va, ca sentimentele voastre de mila sa nu fie învinse de poftele pântecelui, nu tulburati printr-o ucidere nelegiuita suflete înrudite cu al vostru, nu hraniti sânge cu sânge. Si fiindca am pornit pe o mare întinsa si am lasat din plin pânzele în voia vântului, va spun ca nu este nimic care sa ramâna în aceeasi stare în tot universul. Toate curg si orice forma întruchipata este trecatoare. Însusi timpul aluneca într-o miscare neîncetata ca un fluviu. Caci nici fluviul nu se poate opri în loc, nici orele în zborul lor usor si, dupa cum valul împinge din urma valul , iar acesta pe cel dinaintea lui, tot asa vremea deopotriva fuge, deopotriva se urmeaza una pe alta si este noua întotdeauna. Caci ce a fost înainte nu mai e, devine ce nu fusese si toate momentele se reînnoiesc. Vezi cum noptile de când se coboara tind spre lumina si cum soarele stralucitor urmeaza noptii grele. Nici cerul n-are aceeasi culoare, când totul doarme în linistea noptii si când stralucitorul Lucifer se înalta pe calul sau alb, sau când fiica lui Pallas revarsa lumina sa spre întreg universul, pregatind calea lui Phoebus. Însusi discul soarelui este rosu când se înalta dimineata din adâncuri, rosu seara când se ascunde în adâncuri si alb stralucitor la amiaza, fiindca acolo sus este cerul cel mai limpede si mai departat de atingerea cu pamântul. Nici forma lunii nu poate fi aceeasi întotdeauna. Urmând mereu ziua de azi, daca e în crestere, azi e mai mica decât mâine, iar daca e în decrestere, azi e mai mare decât mâine.

Ce, nu vedeti ca si anul se scurge în patru anotimpuri, strabatând faze care seamana cu viata noastra? Primavara este ca un copil tânar si delicat, hranit cu lapte. Atunci rasare iarba stralucitoare, frageda si plina de suc, aducând bucurie si speranta taranului. Atunci totul înfloreste. Ogorul râde prin culorile florilor si frunzele înca sunt la început. Dupa primavara anul ajunge în vara mai robust si e ca un tânar puternic. Caci nu este vârsta mai plina de energie, mai daruitoare si mai înaiata. Urmeaza toamna, coapta, fara fervoarea tineretii, domoala, cu par alb începând sa apara la tâmple, timp mijlociu între tinerete sî batrânete. Apoi vine batrâna iarna, posomorâta, cu pas tremurat, cu parul alb sau cazut.

Corpurile noastre nu se schimba si ele fara încetare? Mâine nu vom fi ce am fost ieri, sau ce suntem azi. A fost o zi in care, doar germeni si prime sperante ale oamenilor, am locuit în pântecele mamei. Natura cu mâni mestere ne-a format, si când corpurilor noastre le-a venit vremea, nu le-a înabusit închise în pântecele plin al mamei, ci din lacasul lor le-a împins în afara la aer. Iesit la lumina, copilul s stat întâi culcat pe spate, mic si fara putere. Curând a început sa mearga în patru labe ca dobitoacele. Încetul cu încetul s-a ridicat în picioare, cu încheieturile genunchilor înca nesigure si puterile-i având nevoie de sprijin. Apoi a fost puternic si navalnic. Dar trece si vremea tineretii. Se duc si anii maturitatii si viata coboara pe drumul batrânetii spre apus. Puterile de mai înainte se macina si se istovesc. Plânge batrânul Milon (Milon dinCrotona, atlet celebru prin puterea sa miraculoasa, care dintr-un pumn ucidea un taur, îl aducea pe umerii sa-i si-l mânca intr-o singura zi) când îsi vede atârnând neputincioase bratele acelea care, prin taria muschilor, fusesera asemenea celor a lui Hercule. Si plânge Tyndarida (Tyndarida, Elena fiica lui Tyndareus, a fosr rapita o data de teseus si a doua oara de Paris) când îsi priveste în oglinda zbârciturile batrânetii si se întreaba unde este frumusetea din pricina careia a fost de doua ori rapita. Timpul care roade, si tu, nesuferita batrânete, înghititi totul si încetul cu încetul mistuiti cu moartea lenta tot ce este atins de dintele vremii.

Nici cele pe care le numim prime elemente nu sunt stabile. Si va voi arata prin ce schimbari trec, ascultati-ma! Din ele doua sunt grele si sunt trase prin greutatea lor în jos: pamântul si apa. Iar doua sunt lipsite de greutate si se îndreapta în sus, fara sa le împinga cineva: aerul si focul mai curat decât aerul. Cu toate ca acestea ocupa spatii diferite, totul se naste din ele si se întoarce în ele. Pamântul se descompune si se preface în apa, apa se evaporeaza, se ridica în sus si devine aer, iar aerul în regiunile eterului devine foc. Apoi se desfac iarasi, urmând aceeasi ordine înapoi. Focul îngrosându-se, devine aer, acesta apa, iar apa se întareste si se face pamânt. Nici o speta nu ramâne fixa, ci natura înnoitoare a lucrurilor întregeste alte închipuiri din altele.

Credeti-ma, nimic nu piere în imensitatea universului. Totul se schimba si îmbraca alte forme. Se numeste nastere începerea de a fi altceva decât a fost înainte. Si a muri este a înceta de a fi acelasi lucru. Se muta unele elemente într-o parte, altele în alta, dar în totalitatea lor ramân aceleasi. Cred ca nimic nu poate dura multa vreme cu aceeasi forma. Astfel vârsta de fier a urmat celei de aur, astfel s-a schimbat de atâtea ori înfatisarea lucrurilor. Eu însumi am vazut întins de ape ceea ce fusese înainte pamânt. Am vazut pamânt în locul marii si scoici marine au ramas departe pe uscat, ba o ancora veche a fost gasita în vârful unui munte. Ce altadata a fost câmp, cursul apelor l-a facut vale, muntele a fost scoborât de ape în mare, ce a fost facut loc mlastinos devine câmp nisipos si deserturi uscate au devenit mlastini statatoare. Aici natura a scos la iveala izvoare noi, acolo le-a închis, si atâtea fluvii apar din cutremurile de pamânt, sau dispar cele existente. Astfel Lycus (afluent al Meandrului, în Frigia), dupa ce este absorbit în maruntaiele pamântului, reapare mult mai departe, ca si cum ar fi izvorât din nou. Astfel marele Erasinus (râu în Argolida) aci dispare, aci dispare în ogoarele argolidiene, dupa ce curge pe sub pamânt. Se spune ca dezgustat de cursul si de tarmurile sale de mai înainte din Mysia, Caycus (râu ce curge prin apropierea Pergamului) curge într-o alta directie. La fel Amenanus (râu în Sicilia), aci curge rostogolind nisipul sicilian, aci ramâne cu albia seaca. Anigros (râu în Elida) înainte se putea bea; acum n-ai mai dori sa te atingi de apa lui dupa ce, daca e sa crezi în poeti, si-au spalat aici centaurii ranile pe care li le facuse Hercule. Ce, Hypanis (râu în Sarmatia europeana, azi Bugul din Rusia), care este dulce la izvor în muntii Scitiei, nu se umple mai la vale cu saruri amare? Antissa (oras într-o mica insula lânga Lesbos), Pharos (mica insula lânga Alexandria) si Tyrul Feniciei erau înconjurate de apa: nici una din ele acum nu e insula. Cei vechi au pomenit Leucaidia (insula, altadata peninsula, aproape de Arcania, provincie în Grecia, între Etolia si Epir) tinând de continent. Acum o înconjoara valurile. Se zice ca si Zancle (vechi nume al orasului Messana din Sicilia, azi Messina) era odinioara unita cu Italia, pâna ce marea si-a facut loc si a despartit-o, înghitind în apa limba de pamânt ce le unea. Daca vrei sa cauti orasle acheene Helice si Buris (orase maritime în Acheea), le vei gasi sub apa si corabieri obisnuiesc si acum sa le arate zidurile sub valuri. Se afla aproape de Troezena (oras vechi în Argolida, capitala si resedinta lui Pittheus, bunicul lui Tezeu), unde a dormit Pittheus, o colina cu coastele abrupte si neacoperita de padure. Aceasta colina era altadata câmpie întinsa. Lucru groaznic de povestit ..........................................................................................

Ar trece ziua si Phoebus s-ar fi coborât cu caii obositi în mare înainte ca sa termin de povestit toate schimbarile care se petrec în univers. Asrfel vedem ca, în scurgerea vremii unele neamuri se ridica, altele decad. Astfel Troia a fost atât de mare în avutie si putere si timp de zece ani a putut sa verse atâta sânge. Acum e numai ruina si în loc de bogatii arata mormintele stramosilor. Sparta a fost un oras stralucit, marele Mycenae a fost infloritor, de asemenea orasele lui Cecrops si al lui Amphion (Atena si Teba, primul întemeiat dupa legenda de Cecrops, al doilea de Amphion). Acum Sparta este un tinut saracacios. Vechea Mycenae a cazut. Cea mai ramas din Theba lui Oedip, decât legenda/ Cea ramas din Athena lui Pandion, decât numele?

Acum se spune ca se înalta Roma din poporul dardanid si-si asaza temelia un imperiu glorios aproape de râul Tibrului izvorâtor din Apenini. Acest oras va creste, îsi va schimba forma si în curând va deveni capitala lumii, asa proroocesc poetii si sortii destinului. Pe cât îmi amintesc, Helenus, fiul lui Priam, spusese lui Aeneas, care plângea si îsi pierduse nadejdea mântuirii, pe când se naruia Troia:<<Fiu de zeita, daca ai destula încredere în prevestirile mintii mele, tu vei scapa teafar si Troia nu va pieri în întregime. Prin foc si sabie îti vei face drum. Vei merge si vei duce cu tine Pergamul ranit, pâna vei întâlni un pamânt strain mai prietenos. Parca vad orasul promis nepotilor, mare cum n-a fost vazut altul în anii de mai înainte si nici n-are a mai fi vazut. Pe aceasta cetate alti fruntasi de-a lungul secolelor o vor face puternica, dar stapâna lumii o va face unul nascut din sângele lui Iulus. De aceasta, dupa ce va fi folosit pamântul, se vor bucura si zeii, si cerul va fi ultimul sau salas>>. Mi-amintes ca acestea le-a prorocit Helenus lui Aeneas si ma bucur ca renasc zidurile patriei mele si ca pelasgii au învins pe frigieni, aducându-le si acestora glorie.

Totusi, sa nu lasam caii sa se departeze prea mult de drum si sa uitam ce ne-am propus. Cerul si tot ce e sub el, pamântul si ce e pe el îsi schimba forma. Si noi chiar, parte a universului, ne schimbam, fiindca nu suntem numai trupuri, ci si suflete zburatoare si putem sa intram in corpuri de fiare si sa locuim în piepturi de animale. Sa lasam în pace si cinstire corpurile animalelor în care s-ar putea sa fi salasluit sufletele parintilor, sau ale fratilor, sau ale rudelor, sau ale celorlalti oameni si sa nu ne umplem pântecele cu mâncaruri ca ale lui Thyeste. Ce rau s-a deprins! Cum se pregateste sa verse sânge omenesc cel ce poate taia gâtul vitelului cu cutitul si-i asculta cu urechi linistite mugetele! Sau cel ce poate sa înjunghie un ied care se vaita ca un copil, sau sa manânce pasarea careia el insusi i-a dat hrana! Ce distanta este de aici pâna la o crima deplina? Nu sut acestea punti de trecere? Lasati boul sa are si sa moara de batrânete, oaia sa ne dea mijloace de aparare contra crivatului, caprele sa dea la muls ugerele pline de lapte. Încetati cu plasele, piedicile, laturile si alte mesteseguri viclene si nu înselati pasarile cu vargute pline de clei, nu prindeti pe cerbi cu sperietori de pene. Nu ascundeti undite încovoiate în mâncarea amagitoare a pestilor. Ucideti-le pe cele ce va vatama, dar ucideti-le doar. Gura voastra sa se lipseasca de asemenea ospete si sa se hraneasca cu ceea ce e potrivit omului'.