Vizualizari : 791  |
Marcat ca favorit : 72 |
Memento mori
(Panorama deşertăciunilor)
Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a noptii întunerec — înstelatul rege maur —
Lasa norii lui molateci înfoiati în pat ceresc,
Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc.
Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,
Pâna unde-n ape sfinte se ridica mândre maluri,
Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspina,
Unde sfintii se preumbla în lungi haine de lumina,
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te încerci a stoarce lapte din a stâncii coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.
Las’ sa dorm... sa nu stiu lumea ce dureri îmi mai pastreaza.
Îmbatat de-un cântec vecinic, îndragit de-o sfânta raza,
Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,
Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramâne
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa ramân treaz.
N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasa?
Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas.
O, acele uriase, însa mute piramide
Care stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite
Câte-au mai vazut si ele — ce-ar vorbi de-ar avea glas!
Când posomorâtul basmu — vechea secolilor straja —
Îmi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja
Poarta nalta de la templul unde secolii se torc —
Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalti suiti în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriasa roat-a vremii înapoi eu o întorc
Si privesc... Codrii de secoli, oceàne de popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboara
Si icoanele-s în lupta — eu privesc si tot privesc
La vo piatra ce înseamna a istoriei hotara,
Unde lumea în cai noua, dupa nou cântar masoara —
Acolo îmi place roata câte-o clipa s-o opresc!
*
Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra.
În pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra,
Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, piei de urs;
Colo-nchina idolatrul ne’ntelesul foc de lemne,
Colo magul lui îi scrie pe o piatra strâmbe semne
Sa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs.
Babilon, cetate mândra cât o tara, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Si pe ziduri uriase mari gradini suite-n nori;
Când poporul gemea-n piete l-a gradinii lunga poala,
Cum o mare se framânta, pe când vânturi o rascoala,
Cugeta Semiramide prin dumbravile racori.
Acel rege — o lume-n mâna-i — schimbatoarea lui gândire
La o lume da viata, la un secol fericire —
Din portalele-i de aur ca un soare rasarea,
Dar puternica lui ura era secol de urgie;
Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu sa fie?
Ar fi fost Dumnezeu însusi, daca — daca nu murea.
Asia-n placeri molateci e-mbatata, somnoroasa.
Boltile-s tinute-n aer de columne luminoase
Si la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal;
Si sub degete maiestre arfele cugeta mite,
Dupa plac si-mpart mesenii a cântarii flori uimite,
Vinuri dulci, mirositoare si femei cu chipul pal.
Azi? Vei rataci degeaba în câmpia nisipoasa:
Numai aerul se-ncheaga în tablouri mincinoase,
Numai muntii, garzi de piatra stau si azi în a lor post;
Ca o umbra asiatul prin pustiu calu-si alunga,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridica mâna-i lunga,
— Unde este? nu stiu, zice, mai nu stiu nici unde-a fost.
*
Nilul misca valuri blonde pe câmpii cuprinsi de maur —
Peste el cerul d-Egipet, desfacut în foc si aur,
Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adânc;
Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte rosii ca jaratic, alte-albastre, ochi ce plâng.
Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adânce, dese,
Pasari, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor;
Înecat în vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara,
Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara
Catra marea linistita, ce îneaca a lui dor.
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi si tari ferice —
Memphis, colo,-n departare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stânca pe stânca — o cetate de giganti —
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozava maretie,
Au zidit munte pe munte în antica lui trufie,
Le-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca într-un lant
Si sa para rasarita din visarile pustiei,
Din nisipuri argintoase în miscarea vijeliei,
Ca un vis al marii sfinte, reflectat de cerul cald
S-aruncat în departare... Colo se ridic trufase
Si eterne ca si moartea piramidele-uriase,
Racle ce încap în ele fantazia unui Scald.
Se-nsereaza. Nilul doarme si ies stelele din strunga,
Luna-n mare îsi arunca chipul si prin nori le-alunga —
Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat?
Este regele. În haina de-aur ros si pietre scumpe,
El intra sa vad-acolo tot trecutul. — I se rumpe
A lui suflet când priveste peste-al vremurilor vad.
În zadar guverna regii lumea cu întelepciune —
Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune —
În zadar caut-al vietii înteles nedezlegat.
Iese-n noapte si-a lui umbra lung-întins se desfasoara
Pe-ale Nilului mari valuri. — Astfel pe-unde de popoara
Umbra gândurilor regii se arunca-ntunecat.
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce patrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi sulite de-argint —
Toat-a apei s-a pustiei si a noptii maretie
Se unesc sa-mbrace mândru vechea-acea împaratie,
Sa învie în deserturi sir de visuri ce te mint.
Râul sânt ni povesteste cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbata-n visuri, care-aluneca în zbor,
Palmii risipiti în crânguri, auriti de-a lunei raze,
Nalta zveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clara, luminoasa.
Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori.
Si în templele marete — colonade-n marmuri albe —
Noaptea zeii se preumbla în vestmintele lor dalbe
S-ale preotilor cântec suna-n arfe de argint —
Si la vântul din pustie, la racoarea noptii bruna,
Piramidele, din crestet, aiurind si jalnic suna;
Si salbatic se plâng regii în giganticul mormânt.
În zidirea cea antica sus în frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic priveste-acolo caile lor tainuite
Si c-un ac el zugraveste cararusile gasite —
A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.
Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate,
Regilor patati de crime, preotimei desfrânate,
Magul, gard al razbunarii, a citit semnul întors.
S-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu dânsu-orase, ca gigantice sicriuri
Unei ginti, ce fara viata-ngreuia pamântul stors.
Uraganu-acum alearga pân’ ce caii lui îi crapa —
Si în Nil numai pustiul nisipisul si-l adapa,
Asternându-l peste câmpii cei odata înfloriti;
Memphis, Theba, tara-ntreaga coperita-i de ruine,
Prin pustiu strabat salbatec mari familii beduine,
Sorind viata lor de basme prin câmpie nisipiti.
Dar si-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea, flamingo cel rosu, apa-ncet-încet patrunde
Si-acum luna arginteste tot Egipetul antic;
S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche,
Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche —
Din a valurilor sfada prorociri se aridic.
Si-atunci Memphis se ridica, argintos gând al pustiei.
Închegare maiestrita din suflarea vijeliei —
Beduini ce stau în luna, o minune o privesc,
Povestindu-si basme mândre mestecate numa-n stele
Despre-orasul care iese din pustiile de jele.
Din pamânt si de sub mare, s-aud sunete ce cresc.
Marea-n fund clopote are, care suna-n orice noapte,
Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere d-aur coapte —
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce
Sus, în curtile din Memphis, unde-n sali lumina luce. —
Ei petrec în vin si-n chiot orice noapte pân-în zori.
*
Vezi Iordanul care uda câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scalda-n unda-i clara ierburi mari — s-apoi se pierde
În cetatea ce-n vai doarme — miticul Ierusalim.
Si în Libanon vazut-am ratacite caprioare
Si pe lanuri secerate am vazut mândre fecioare,
Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu;
Alte vrând sa treaca apa cu picioarele lor goale
Ridicara rusinoase si zâmbind albele poale,
Turburând cu pulpe netezi fata limpedelui râu.
Am vazut regii Iudeei în biserica mareata,
Unde marmura în arcuri se ridica îndrazneata
Si columnele înalte catra cer pare c-arat’;
Vazui pe David în lacrimi rupând haina lui bogata,
Zdrobind arfa-i sunatoare de o marmura curata,
Genunchind sa-i ierte Domnul osânditul lui pacat.
Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Si facând-o sa rasune o psalmodica gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împaratul în hlamida de lumina,
Soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lina,
Lumea asculta uimita glasu-i dulce si încet.
Dar iesind din templul sacru lasa gândul lui sa cada,
Caci amorul îl asteapta cu-a lui umeri de zapada,
Raze moi în ochii negri — el da lirei alt acord:
Caci femeile-l asteapta cu sireata lor zâmbire,
Brune unele ca gânduri din povestile asire,
Alte blonde cu par de-aur — vise tainice de Nord.
Dar venit-a judecata, si de salcii plângatoare
Cântaretul îsi anina arfa lui tremuratoare;
În zadar rugati pierea — muri se naruie si cad!
Cad si scari, s-aurite arcuri, grinzi de cedru, porti de-arama,
Soarele priveste galben peste-a mortii lunga drama
Si s-ascunde în nori rosii, de spectacol speriat.
Si popor si regi si preoti îngropati-s sub ruine.
Pe Sion templul se sparge — nici un arc nu se mai tine,
Azi gramezi mai sunt de piatra din cetatea cea de ieri.
Cedri cad din vârf de munte si Livanul pustieste,
Jidovimea risipita printre secoli rataceste —
În pustiu se-nalta-n soare desfrunzitii palmieri...
*
O, lasati sa moi în ape oceànici a mea lira!
Sa-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,
Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;
Sa înalt muntii Greciei, scânteind muiati de soare,
Cu dumbrave pravalite peste coaste râzatoare
Si cu stânci încremenite printre nouri de purpur.
Peste vaile adânce repezite-n regioane
Nourate, stau tinute templele multicoloane,
Parca muntii-n brat de piatra le ridica si le-arat
Zeilor din ceriuri. Vulturi peste vai înnegurate,
Grei atârna cu întinse aripi si priviri tintate
Supra lumei ce sub dânsii sta adânc, împrastiat.
Astfel Grecia se naste din întunecata mare.
Poarta-n ceruri a ei temple s-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adânc-albastru, straveziu, nemarginit;
Din colanele de dealuri se întind vaile pline
De dumbrave, de izvoare si de râuri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgari de granit.
Si din turmele de stânce, risipite cu splendoare
Pe-ntinsori de codri negri rupti de râuri sclipitoare,
Vezi oras cu dome albe stralucind în verde crâng.
Marea lin cutremurându-si fata, scutur-a ei spume,
Repezind pe-alunecusul undelor de raze-o lume,
Jos la poarta urbei mândre a ei sunete se frâng.
Mai albastra decât cerul, purtând soarele pe fata,
Ea reflecta-n lumea-i clara toata Grecia mareata.
Câteodata se-ncreteste si-si întunec-al ei vis —
Nimfe albe ca zapada scutur ap-albastra, calda,
Se împroasca-n joaca dulce, mladiindu-se se scalda,
Scuturându-si parul negru, înecându-se de râs.
Si pe valuri luminoase oceànul lin le salta,
Orice unda linguseste aratarea lor cea nalta,
Pe nisipul cald le-arunca marea-n jocu-i luminos;
Oceànicele corpuri, ca statuie de ninsoare,
Stralucesc în parul negru, ce si-l usca ele-n soare
Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros.
Apoi fug sa-mpopuleze verdea noapte dumbravana,
Si vorbind margaritare culeg flori în a lor goana.
Dintr-o tuf-iveste Satyr capu-i chel, barba-i de tap,
Lungi urechi si gura-i strâmba, cârnu-i nas. — De sus îsi stoarce
Lacom poama neagra-n gura — pitulis prin tufe-o-ntoarce,
Se strâmba de râs si-n fuga se da vesel peste cap.
Albe trec în bolta neagra prin a trestiei verdeata.
De o craca pe-ape-ntinsa una-si spânzur-a ei brate,
Misca-n aer peste unde fructul marii de omat;
Altele pe spate-ntinse cu o mâna-noata numa’,
Cu cealalta rupând nuferi, plini de-o luminoasa spuma,
Pun în par si ca-necate linistit plutesc si-ncet.
Crenge lin îndoaie Eros — schima face, ce vazând-o
Ele-urmeaza în tacere abia apa sfâsiind-o...
Într-o tufa, sub un brustur doarme Satyr beat de must...
Chicotind, a lui ureche cu flori rosii o-ncoroana.
Lunca râde de rasuna verdea noapte dumbravana —
Ele pier prin bolti de frunze, pe-un drum verde si îngust...
Însereaza si apune greul soare-n vai de mite,
Cu un ros fir de jeratic culmi de munte sunt tivite,
Lunga lor fulgeratura în senin a-ncremenit.
Marea aerului calda, stelele ce-ntârzii line,
Limba râurilor blânda, ale codrilor suspine,
Glasul lumii, glasul marii se-mpreuna-n infinit.
Codrii aiureaza negri sub a stelelor povara.
Râuri calde ca si sara apa-n arcuri o coboara,
Pravalind-o purpurie peste scarile de stânci;
În albastru-adânc, în marea cerului cea linistita,
Reped muntii cu tarie fruntea lor încremenita
Si în valuri verzi de grâne umbla vaile adânci.
Printre cremenea crapata, din bazaltul rupt de ploaie,
Ridica copaci monastici trunchii ce de vânt se-ndoaie,
Scotând veche radacina din pietrisul sfarâmat;
Un vultur s-agata mândru de un pisc cu fruntea ninsa.
Nouri luneca pe ceruri flota lor de vânt împinsa
Si rasuna-n noaptea lumii cântul marii blând si mat.
Si atuncea peste ape fata sfânt-a lunei pline
Îsi ridica discul splendid în imperiul de lumine,
Marii mândre poleindu-i pânzariile-i de-azur.
Ea adoarme-ale ei spume, ca margaritarul, sure,
Nisipisul straluceste, râuri scapara-n padure —
În oras, lumini ca stele presarate-n mii de muri.
Si-n poiana ce ridica naltii trunchi cu frunze rare,
Raza lunei alb pateaza umbra verde din carare
Filomela umple codrii cu suspine de-amorosi.
Joe preschimbat în tânar, cu imobili ochi sub gene,
Pândea umbra mladioasa unei fete pamântene —
Ei se vad, ca sa se mire cum de sunt asa frumosi.
A fi râu e-o fericire, caci în noptile-argintie
Câte gratii tainuite se descopar, i se-mbie
Si asculta cu iubire tot ce valurile-i mint.
Lui i se descopar nimfe de-o marmòree zapada,
Ce în apa lui cea clara cursului se lasa prada,
Duse de obraznici unde cu glascioare de argint!
Si cuminti frunzele toate îsi comunica misteruri.
Surâzând, clipind asculta ochii de-aur de pe ceruri,
Crenge rele imiteaza pân’ si zgomotul de guri
A cararilor pierdute de pe valea cu izvoare.
De s-ar sti... câte mâini albe rupe-ar flori mirositoare,
Câte buze ar închide gândul sântelor paduri!
Cine are-urechi s-auda ce murmùr gurile rele
Si vorbàretele valuri si prorocitoare stele
De-ale gratiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit;
Cine-asculta si nu-nstruna arfa-i de cântari bogata,
Caci comori de taine-ascunde orice râu... Lunca ingrata
De-ar sopti, viata-i toata n-ar sfârsi de povestit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar în camera îngusta lânga lampa cea cu oliu
Palid sta cugetatorul, caci gândirea-i e în doliu:
În zadar el gramadeste lumea într-un singur semn;
Acel semn ce îl propaga el în taina nu îl crede,
Adâncit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din perete —
Umbra-si râde, noaptea tace, muta-i masa cea de lemn.
Orbul sculptor în chilie pipaie marmura clara.
Dalta-i tremura... înmoaie cu gândirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mâna-i un întreg,
Ce la lume îsi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire —
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata
Sta Orfeu — cotul în razim pe-a lui arfa sfarâmata...
Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurind
Când la stelele eterne, când la jocul blând al marii.
Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperarei,
Asculta cum vântu-nsala si cum undele îl mint.
De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântari umflata,
Toata lumea dupa dânsa, de-al ei sunet atârnata,
Ar fi curs în vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut...
Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune
Si popoarele de stele, universu-n rugaciune,
În migratie eterna de demult s-ar fi pierdut.
Si în urma-le-o vecie din naltimi abia-vazute
Si din sure vai de haos colonii de lumi pierdute
Ar fi izvorât în râuri într-un spat despopulat;
Dar si ele-atrase tainic ca de-o magica durere
Cu-a lor roiuri luminase dup-o lume în cadere
S-ar fi dus. Nimic în urma — nici un àtom luminat.
Dar el o zvârli în mare... Si d-eterna-i murmuire
O urma ademenita toat-a Greciei gândire,
Umplând halele oceànici cu cântarile-i de-amar.
De-atunci marea-nfiorata de sublima ei durere,
În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mângâie-n zadar...
Dar mal stii?... N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtite cade?
Oceànele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?
Poate-urmeaza-a arfe’-antice suspinare-aeriana,
Poate ca în vai de haos ne-am pierdut de mult... de mult.
*
Sau ghicit-ati vre odata ce socoate-un mândru soare
Când c-o raza de gândire tine lumi ca sa nu zboare,
Sa nu piard-a lor carare, sa nu cada-n infinit?
Zvârcolindu-se alearga turburate si rebele
Si sa frâng-ar vrea puterea ce le farmeca pre ele
Si s-alerge-ar vrea în haos de-unde turburi au iesit.
Vecinicia cea batrâna, ea la lumi privea uimita.
Mii de ani cugeta-n mite la enigma încâlcita
Care spatiul i-o prezinta cu-a lui lumi si cu-a lui legi;
Si din secoli ce trecura ea s-apuca sa adune
Toata viata si puterea, sucul tot de-ntelepciune
Si se pune sa zideasc-un urias popor de regi.
Si atunci apare Roma în uimita omenire.
Gânduri mari ca sori-n haos e puternica-i gândire
Si ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;
Iar popoarele-si îndreapta a lor suflete marete,
A lor fapte seculare, uriasele lor viete,
Dupa cai prescrise-odata de gândirea-astui popor.
Auzit-ati de-mparatii stând pe tron cu trepte multe?
Fruntea-ncinsa în luceferi facea lumea sa-i asculte,
Vorba lor era o raza în viata lumii-ntregi,
Tari bogate si-nflorite, mari vuinde-n adormire,
Cetati vechi, popoare mândre stau sub falnica-i domnire
Si cezarii-mpart pamântul în Senatul cel de regi.
Pe sub arcuri triumfale trece mândru-nvingatorul
Si-ametit abia aude cum vuieste surd poporul,
Cum a marii glasuri multe se repeta, gem si fug;
Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte
Si înfrânti de umilire, cu priviri stinse si crunte,
Regii tarilor învinse gem cu greu tragând în jug.
Roma arde si furtuna chiuind în ea se scalda
Si framânta-n valuri rosii marea turbure si calda
Si arunca-n loc de spume nori de fum, scântei si vânt;
Si în nunta ei grozava turnuri negre ea aprinde
Si facliile-uriase catra stele le întinde...
Evul arde — Roma este oceànicu-i mormânt.
Norii sunt o spuza-n ceruri si prin ei topite stele.
Si, ca oceànul negru rascolit de visuri grele,
Urbea îsi framânta falnic valuri mari de fum si jar;
Din diluviul de flacari, lung întins ca o genune,
Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune
Si din frunte-i cânta Neron... cântul Troiei funerar.
*
Lânga râuri argintoase, care misca-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolti sapate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminate
Si paduri de-arama rosa rasunând armonios.
Munti se nalta, vai coboara, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor alba insule fermecatoare,
Ce par straturi uriase cu copacii înfloriti —
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munti de piatra, a lui stresin-o padure,
A carei copaci se misca între nouri adânciti.
Iar o vale nesfârsita ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oàze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poarta a lui insule pe el,
E gradina luminata a palatului în munte —
A lui scari de stânci înalte sunt crapate si carunte,
Iar în halele lui negre stralucind ca si otel
Sunt paduri de flori, caci mari-s florile ca salci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presarate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineata,
Ale rozelor lumine umple stânca cu roseata,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.
Printre luncile de roze si de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboara fluturi ca si nave,
Zidite din nalucire, din colori si din miros,
Curcubeu sunt a lor aripi si oglinda diamantina,
Ce reflecta-n ele lumea înflorita din gradina,
A lor murmur umple lumea de-un cutremur voluptos.
Într-un loc crapata-i bolta, cu-a ei stresin-arboroasa
Si printr-ânsa-n cer vezi luna trecând alba si frumoasa,
O regina juna, blonda si cu brate de argint,
Ce unesc încrucisate a ei mantie-nstelata
Si albastra peste pieptu-i alb, ca virgina zapada.
Ochii ei cei mari albastri peste nori arunca blând,
Cari se-ntind albi ca zapada si ca straturi argintoase,
Oferindu-i flori de aur si viole-ntunecoase;
Ea din când în când pliveste câte una, aruncând
Flori de neaua peste ape ce alerg fulgeratoare,
Raze albe peste lumea vailor celor în floare,
Dungi de-argint în verzii codri, duiosie pe pamânt.
Dar un nor pe ceruri negru se înalta si se-ncheaga,
Se formeaza,-ncremeneste si devine-o doma-ntreaga,
Plin de umbra de columne ce-l înconjura-mprejur;
Prin columnele-i marete trece câte-o raza mata,
A lui cùpola boltita e cu-argint înconjurata,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.
Luna înspre ea îndreapta pasuri luminoase,-ncete,
Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete,
Încalzind aerul serii, stralucindu-i fruntea ei;
Ale domei scari negrite se-nsenin — ca neaua sara —
Intra-n doma. Ard columne sub lumina ei cea clara
Si-si arunca unu-ntr-altul umbra neagra dintre ei.
Stelele în cârduri blonde pe regina o urmeaza,
Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiaza
Si ramân întunecate nalte-a cerurilor bolti;
Doma straluceste-n noapte ca din marmura zidita,
Prin o mreaja argintoasa ca prin vis o vezi ivita,
A ei scari ajung din ceriuri a stâncimii negri colti.
Iara fluviul care taie infinit-acea gradina
Desfasoara-în largi oglinde a lui apa cristalina,
Insulele, ce le poarta, în adâncu-i nasc si pier;
Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane
Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.
Si cu scorburi de tamâie si cu prund de ambra de-aur.
Insulele se înalta cu dumbravile de laur,
Zugravindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare ca din una si aceeasi radacina
Un rai dulce se înalta, sub a stelelor lumina,
Alt rai s-adânceste mândru într-al fluviului fund.
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi — o
ploaie —
Snopi de flori ciresii poarta pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Si de vânt scutura grele òmatul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se gramadeste
În troiene de ninsoare, care roza straluceste,
Pe când salcii argintoase tremur sânte peste râu.
Aeru-i varatic, moale, stele izvorasc pe ceruri,
Florile-izvorasc pe plaiuri a lor viata de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspine într-a lunei dulci lumine,
Rar si diafan tesute de painjeni de smarald.
Pe când greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna,
De pe-un vârf de arbor mândru tes în noptile cu luna
Pod de pânza diamantina peste argintosul râu,
Si cât tine podul mândru, printre pânza-i diafana,
Luna râul îl ajunge si oglinda lui cea plana
Ca-ntr-o mândra feerie straluceste vioriu.
Peste podul cel usure, zâna Dochia frumoasa
Trece împletindu-si parul cel de-aùree matasa,
Alba-i ca zapada noaptea, corpu-i nalt e mladiet,
Aurul pletelor strecoara prin mâinutile-i de ceara
Si prin haine argintoase strabat membrele-i usoare,
Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omat.
Trece râul si usoara nalte scari de stânci ea suie;
La ivirea-i zi se face în spelunci de cetatuie,
Ca o zi ea intra mândra în palatul ei de stânci;
Luna e plina de raze — sub caldura-i — argintoase,
Orice stea e-o piatra scumpa — iara florile focoase,
Giuvaeruri umezite cu luminile adânci.
Umede tremur lumine pe boltirea cea albastra.
Zâna Dochia cu glasu-i cheam-o pasare maiastra,
Ce zburând prin aer vine cu-a ei pene de paun;
Când acea pasare cânta, lumea râde-n bucurie,
Pe-umarul cel alb o-aseaza si coboara-n vai aurie,
Unde-a râului lungi unde printre papura rasun.
Într-o luntre — lemn de cedru — ce usor juca pe valuri,
Zâna Dochia se suie dezlegând-o de la maluri
Si pe-a fluviului spate ea la vale îi da drum;
Repede luntrea alearga spintecând argintul apei,
Culcata pe jumatate, Dochia visa, frumoasa,
Si la luntrea ei bogata lebede se-nham-acum.
Dar din ce în ce coboara râul lat, el s-adânceste
În paduri întunecate, unde apa-abia sclipeste,
Mai agiunsa de a lunei raze doar din când în când;
Tot mai nalti trunchii padurii ca stâlpi mari si suri se urca,
Pân-ajunge de-a lor ramuri în bolti mândre se încurca,
Pân-acopar cu-aste arcuri fluviul lat si profund.
Ca prin boltile crapate unei gotice ruine,
Mai strabat prin bolti de frunze razele lunei senine,
Împlând p-ici, pe colo râul cu fulgeratoare dungi;
Pe-umarul Dochiei mândre cânta pasarea maiastra,
Valuri râd si-ntunecoasa mâna lumea lor albastra,
Repezind luntrea bogata pe siroiurile lungi.
Prin padurile de basme trece fluviul cântarii.
Câteodata între codri el s-aduna, ca a marei
Mare-oglinda, de stânci negre si de munti împiedecat
S-un gigantic lac formeaza, într-a carui sân din soare
Curge aurul tot al zilei si îl umple de splendoare,
De poti numara în fundu-i tot argintul adunat.
Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi grosi, cu frunza deasa,
Unde-n arborul din mijloc e vrajita-mparateasa,
Unde-n salcii mladioase sunt copile de-mparat;
Codrul — înaintea vrajei — o cetate fu frumoasa.
A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase,
A ei bolti stresini de frunze arcuite-ntunecat.
Sara suna glas de bucium si cerboaice albe-n turme
Prin cararile de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupând verzile crenge cu talangele de gât;
Si în mijlocul padurii ocolesc stejarul mare
Pân’ din el o-mparateasa iese alba, zâmbitoare,
Pe-umar gol donita alba — stema-n parul aurit.
Din copaci ies zâne mândre, de-mparat frumoase fete,
Tinând donite pe umeri, gingase, nalt-mladiete,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin,
Ce sub dulcile lor mâine îsi ofera rabdatoare
Ugerele lor umplute, si în doniti sunatoare
Laptele-n cadenta curge, codru-mplând c-un murmur lin.
Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint —
Si din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase
Sunt padurile antice — ele-ngroapa-ntunecoase
Cu-a lor vârfuri muntii mândri, stâncile ce-n cer se-ntind.
Cât de lat sa miste-un fluviu ale apei lui revolte,
Arbori de pe mal deasupra-i se ajung în mândre bolte,
Ramurile se-ntretese, crengile se împletesc,
Frunza deasa smaltuieste nalta, verdea boltitura,
Râu-n vecinica lui umbra în adânc suspina, cura...
Pe-a lui maluri înflorite cai în umbra ratacesc.
Soarele trecând pe codri a lui roata de-aur moale,
Vârfurile verzi de codri le îndoaie-n a lui cale,
Si sosind la vre o lunca însusi el vede mirat
Ce departe e pamântul si ce nalti trunchii padurii,
Si desi calatoreste pe-a lor vârfuri, totusi murii —
Boltile groase de frunze — a lui raze nu strabat.
Lâng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a marii spume —
Zi ori noapte nu vazura de când sunt pe-aceasta lume,
Luna sânta, stele de-aur, soare alb si zâmbitor,
Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde clarobscura
Si mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cura
În adâncile dumbrave printre tarmii plini de flori —
Astea numai le cunosc ei. — Coamele flutur c-argintul,
Ca la lebede se-ndoaie gâtul lor, iara pamântul
Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur ros;
Colo-n umbra îndulcita de miroase-mbatatoare,
Capul mic ei si-l ridica, nari umflând spre departare
Si urechea ascutind-o glas de-aud prin arbori grosi.
Luntrea cea de lebezi trasa, mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei si se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint;
Si deodata zi se face — un ocèan de lumina —
Fluviul a iesit din codri în câmpii fara de fine,
Care verzi si înflorite, mândre-n soare se întind.
Dar cât tine rasaritul se nalt-un munte mare —
El de doua ori mai nalt e decât departarea-n soare —
Stânca ùrcata pe stânca, pas cu pas în infinit
Pare-a se urca — iar fruntea-i, cufundata-n înaltime,
Abia marginile-arata în albastra-ntunecime:
Munte jumatate-n lume — jumatate-n infinit.
Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare —
Ea: înalt este boltita si-ntra-adânc în piatra tare,
Iar de pragu-i sunt unite nalte scari de negre stânci,
Care duc adânc în valea cea de-acol-abia vazuta
Si-n padurile umbroase cu-adâncimi necunoscute,
Si-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane s-adânci.
Pe acea poarta din munte iese zori în coruri dalbe,
Ridicându-se în cerul diminetii dulci, rozalbe,
Pe-acolo soarele-si mâna car cu caii arzatori,
Pe-acolo noaptea rasare blonda luna argintoasa
Si popoarele de stele iese-n roiuri luminoase
Si pe cer se împrastie ca de aur sfinte flori.
Zeii Daciei acolo locuiau — poarta solara
În a oamenilor lume scarile de stânci coboara —
Si în verdea-ntunecime a padurilor s-adun;
Si pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume
Si din cupe beau aurora cu de neguri albe spume,
Pe când mii de fluvii albe nasc în umbra si rasun’.
Câteodata-un corn de aur ei rasuna-n departare,
Trezind sufletul padurii, codrilor adânci cântare,
Cheama caii lor ce-alearga cu-a lor coame-mflate-n vânt;
Vin în herghelii de neaua, pe carari de mult batute
Si pe ei zeii încalic strabatând pe întrecute
[—Al] codrilor nalt întuneric, far’ de capat pe pamânt.
Dar adesea pe când caii dorm în neagra departare,
Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare;
Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mari,
Vine ostenit de drumuri si la masa se aseaza.
Aerul se aureste de-a lui fata luminoasa,
Sala verde din padure straluceste în cântari.
Si ca zugraviti stau zeii în lumina cea de soare.
Parul lor cel alb luceste, barba-n brâu le curge mare,
Cretii buzei lor sa numeri poti în aerul cel clar;
Hainele întunecate albe par în stralucire
Si ei râd cu veselie l-a paharelor ciocnire,
Iara luna rusinoasa pe sub gene s-uita rar.
Haina lunga si albastra e cusuta numa-n stele.
Iara albii sâni de neaua stralucesc, cu de margele
Si margaritare salba, pe un fir de aur prins;
Paru-i lung de aur galban e-mpletit în cozi pe spate,
Ochii ei caprii se uita la cerescu-i mândru frate
Si de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins.
Înainte de plecare — ea, doinind din frunza, cheama
Zimbrii codrilor cei vecinici, le desmiarda sura coama.
Le îndoaie a lor coarne, pe grumaz îi bate lin
Si pe frunti ea îi saruta, de ramân steme pe ele,
Apoi urca negrul munte, pe sivoaiele de stele,
Lin aluneca s-alene drumul cerului senin.
Îndaratu-acelui munte, infinita întinsoare
E frumoasa-mparatie mândra a sântului soare
Si pe coaste sunt palate, ce din verzile gradini
Stralucesc marmora alba si senina ca zapada,
Cu intrari în veci deschise, cu scari netezi, colonade
Lungi de marmure ca ceara în lungi bolte se îmbin.
Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lasate largi perdele,
Mreje lungi de aur ruman — au tesut ani multi la ele
Mâinile surorei albe. Aeru-i de diamant,
El pluteste-n unde grele de miroase-mbatatoare
Peste vaile ca râuri desfasurate sub soare,
Pe dumbravi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.
Si ostiri de flori pe straturi par a fi stele topite,
Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede,
Ca idei scaldate-n aur si-n colori de curcubeu;
Pe gradinile-nflorite, peste mândrele dumbrave
Norii misca sus în ceruri înfoiatele lor nave —
Rostre de jeratec s-aur, vele lungi de curcubeu.
A-mparatului de soare bolti albastre si cu stele
Se ridica-n caturi nalte tot castele pe castele.
Cu feresti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant,
Cu scosùri de albe marmuri, cu covoare de purpura
Printre mândrele coloane o cântare blând murmura. —
E un vânt cu suflet dulce într-un aer de briliant.
Si nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasa.
Ca prin apa cristalina trec cu fruntile frumoase,
Trec a soarelui copile printre aerul cel cald;
A lor par e ca si ambra, ca si crinul a lor fata,
Abia-atinse-s a lor umbre de o tainica rosata —
Aurora trandafirie prin ferestre de smarald.
Într-o lume fara umbra e a soarelui cetate,
Totul e lumina clara, radioasa voluptate,
Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt;
Numai colo în departe si-n albastra departare
Ale zorilor gradine clar se vad stralucitoare,
Cu boschetele de roze si cu crinii de argint.
Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire,
De-a gradinilor de roze tainuita oglindire,
Si din curtea argintie zorile râzânde ies;
Haine verzi si transparente cuprind membrele rozalbe
Si în lac ele arunca roze cu mâinute albe,
Netezind a lor sprâncene, dând din frunte parul des.
Într-o dulce si umbroasa, viorie atmosfera,
Se ridica dintre lunce, cu-a ei cùpole de ceara
Închegate ca din umbra verde si argint topit,
Transparând prin diamantoasa fina de paingan pânza,
Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va sa s-ascunza,
Cu coloane-nconjurate de a vitei-ncolaciri.
Ai gradinei arbori mândri cu întunecatul verde
Conjurati s-acoperiti-s cu-iedera ce-n vârf se pierde;
Miscând florile ei albe — flamuri cu-nfloritii creti —
Si în muri de frunzi lucinde, si în scari de flori pendente
Si în poduri leganate de zefire somnolente —
Dintr-un arbore într-altul iedera trece maret.
Spânzura din ramuri nalte vitele cele de vie,
Struguri vineti si cu bruma, poama alba aurie,
Si albine roitoare luminoasa miere sug;
Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri
Si la vinul ce-i îmbata pasc mirositorii ruguri
Si în sara cea eterna veseli nechezând ei fug.
Si în monastirea lunei cu-argintoasa colonada,
Vezi cum trece ea frumoasa — corpu-i dulce de zapada,
Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond,
Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare —
Astfel trece ea frumoasa, cu-a ei brate sclipitoare,
Reflectata-n mii oglinde de pe muri si din plafond.
Si-n odaile înalte din frumoasa monastire
Sunt pe muri tablouri mândre, nimerita zugravire
Ale miturilor dace, a credintei din batrâni;
Prin gradini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri,
Sau palate argintoase unde zori traiesc în coruri,
Sau padurea cea vrajita cu frumoasele-i regini.
Asta-i raiul Daciei veche,-a zeilor împaratie:
Într-un loc e zi eterna — sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer racoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
Dupa moarte vin în siruri luminoase ce învie —
Vin prin poarta rasaririi care-i poarta de la rai.
*
Colo Dunarea batrâna, libera-ndrazneata, mare,
C-un murmur rostogoleste a ei valuri gânditoare
Ce miscându-se-adormite merg în marea de amar;
Astfel miile de secoli cu vieti, gândiri o mie,
Adormite si batrâne s-adâncesc în vecinicie
Si în urma din izvoare timpi racori si clari rasar.
Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormânta
În a Dunarii lungi valuri ce vuiesc si se framânta,
Trece-un pod, un gând de piatra repezit din arc în arc;
Valurile-nfuriate ridic’ fruntile rastite,
Si izbind cu repejune arcurile neclintite,
Gem, picioarele le scalda la stâncosul lor monarc.
Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire.
Soarele orbeste-n ceruri de a armelor lucire,
Scuturi ard, carele treier si vuiesc asurzitor;
Iar Saturn, cu fruntea ninsa stând pe steaua-i alburie
Si-aruncând ochii lui turburi peste-a vremii-mparatie,
Aiurind întreaba lumea: — Si aceia-s muritori?
Colo unde stau Carpatii cu de stânci înalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se însir’ ca mândra oaste,
Muntii teapana lor frunte o suiau-n-albastre bolti;
Stau tacuti ostasii Romei, ridicând fruntea lor lata,
Stralucitele lor coifuri, la stâncimea detunata,
Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colti.
Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra bolta,
Parc-auzi a Marii Negre si a Dunarii revolta
Si a lumii-ncheieture parca le auzi trasnind;
Rasculatu-s-a-Universul contra globului din aer?
Stelele-n ostiri se misca? Împaratii sori se-ncaier?
Moare lumea? Cade Roma? Surpa cerul pe pamânt?
Nu. Din fundul Marii Negre, din înalte-adânce hale,
Dintre stânce arcuite în gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi siruri au iesit —
Si Zamolx, cu uraganul cel batrân, prin drum de nouri,
Misca caii lui de fulger si-a lui car. Calari pe bouri,
A lui oaste luminoasa îl urma din rasarit.
Ca o negur-argintie barba lui flutura-n soare,
Pletele-n furtuna-mflate albe ard ca o ninsoare,
Colturoasa lui coroana e ca fulger împietrit,
Împletit cu stele-albastre. Rasturnat în car cu rune,
Cu-a lui mân-arata drumul la ostirile-i batrâne
Si de dor de batalie crunt e ochiul stralucit.
Astfel arcul nalt din ceruri el îl urca cu grandoare.
Muntii lungi îsi clatin codrii cei antici, si-n rasunare
Pravalesc de stânci caciule, salutând întunecat;
Iar hlamida lui cea alba zvârle falduri de zapada,
Când el bratul îsi ridica strigând stâncilor sa cada,
Miscând codrii de rasuna în imperiul lor urcat.
Si-n zenit opri ostirea-i peste armia romana.
— Decebal! el striga-n nouri — îi detun, îi iau în goana
Si Danubiul o sa beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arata palid în fereasta nalta-ngusta
Si coroana si-o ridica catr-imaginea augusta
Si se uita cu durere la divinii sai strabuni.
Iar pe plaiuri verzi de munte ostile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite —
Rupt e sirul lor pe-alocuri de al soarelui foc ros.
Pe un trunchi înalt de stânca chiar cezarul sta-n uimire:
— Ridicati semnele urbei înspre-a cerului ostire
Si strigati: Cu noi e Roma! — Codri-adânci si-ntunecosi
Clocotesc de lungul freamat si de-a armelor sunare.
Armia: “Cu noi e Roma!” Acvilele-i ard în soare.
’Van din Sarmisegetuza vin sageti în rosii ploi,
Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-arama,
Zeii urla — stânci se clatin, norii-n fâsii se distrama
Si de fulgeri lungi siroaie curg în muntii rupti si goi.
Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasa,
Zeus de nori-adunatorul urca bolta maiestoasa,
Mart încoarda arcul falnic spre Zamolxe atintit;
Ca sa scape neamul nobil rasarit din a lui coaste,
Însusi el a urbei semne le ridica înspre oaste,
Si de-antica lui turbare tremur norii de granit.
Lumea pare rasculata din haotic-adâncime.
Nori se suie-n stâlpi si-n globuri. Din eterna-ntunecime
Ca sa lupte-acuma Joe pe titani i-a liberat;
Si tunând ei urca cerul, surpând scarile de nouri,
De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind în bouri,
De se naruie vazduhul de-al sagetilor varsat.
Negurile-n stâlpi se-ncheaga, suind vârful lor în soare —
Par un codru sur si vecinic. Lunci albastre lucitoare
Se deschid ca loc de lupta în paduri de nori s-argint;
Printre stâlpii suri s-arata coifuri mândru asezate
Pe pletoase frunti divine — pavezi de-aur ridicate,
Lanci ce fulgera în soare, arcuri ce se-ntind în vânt.
Joe-ncrunta-a lui sprinceana si ca un copil tresare
Vechiul glob — muntii se clatin, ceruri tremur, marea moare.
E semnalul cel de lupta între-armiile de zei;
Si Zamolx frânele lasa cailor lui de jeratic,
Coama lor se îmfla-n limbe de-aur — tremur nebunatec,
Bouri daci rastindu-si fruntea surpa norii toti cu ei.
Lupta-i cruda, lunga, aspra. Lumin’ pavezele dave,
Sori si lune repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani;
Pasii lor amestec’ cerul — caii tropota, iar bouri
Ca de tunete un secol umplu halele de nouri
Si se frâng crâsnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan.
În zadar, caci neînvinse siruri lungi de batalie
Îsi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie:
Neînvinsi s-unii si altii — s-unii s-alti’ nemuritori.
În zadar Marte s-arunca spre a sparge siruri dace
Si în van fulgera Joe supra coifelor audace,
Neclintiti stau s-unii s-altii în mareata lupta lor.
Pe un arc de cer albastru în senina departare,
Rezimati pe lanci si scuturi, zeii nordici stau în soare,
O eterna aurora racoreste lumea lor;
Iar în fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare,
Odin adâncit în gânduri vede-a luptei lungi grandoare
Si coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzator.
Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir îmbracate.
Lin îsi netezeste barba si priviri întunecate
Ochii lui cei mari albastri spre luptasi au îndreptat;
Freea alba ca zapada, zvelta, în albastra haina,
Capul ei muiat în aurul pletelor, c-o dulce taina,
Razima de-umerii aspri l-al Valhalei împarat.
Cântaret e uraganul pentru lupta care arde,
Bolta lirei lui e cerul, stâlpi de nori sunt a lui coarde.
Vânturând stelele rosii prin argintul neguros,
Ele luneca frumoase prin umflarea sânta-a strunii,
Gânduri d-aur presarate în cântarile furtunii,
Codri-antici de vânt se-ndoaie si raspund întunecos.
Joe vulturilor lasa frânele. Cu-a lor aripe
Lungi si negre ei întunec soarele. Iara în râpe
Goale si adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car —
El vazu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale
Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale,
Pe când el cu întuneric peste vai sta temerar.
Ochii-olimpicului negri atintesc carul. Cu frica,
Spre-a opri acea privire, dacul manta si-o ridica.
Caii speriati necheaza, tremurând ei se înalta;
C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste
Si a zeilor Daciei crunta si mareata oaste
Orbita aude glasul parintelui lor ranit
Si-o întorc la fuga; caii, carul rupt în nori rastoarna,
Din titanicele arcuri ploaie de sageti se toarna,
Nimerind în spate goale pe fugarii cei divini;
Si raniti, urlând ei bolta o coboara, s-o colora
Cu-a lor sânge care-n râuri ude, rosii, de-aurora,
Umple-a norilor sparture cu mari lacuri de rubin.
Norii fug si se desfasur — bolta limpede se-ndoaie.
În zenit stau zeii Romei în auritele lor straie,
Lancile si-ncruciseaza privind armia din vai;
A lor chipuri luminoase stralucesc frumoase-n soare,
Ei si-ntorc caii cei falnici si-auritele lor care
Spre apus — iar rosul soare îi urmeaza-ncet pe ei.
Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte si cobor în sure hale.
Cu lumina, ei îngroapa a lor trai întunecos;
Dara ea, înfiorata de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mângâie duios.
Se constela seara. Ziua a fugit în lumea marii
Si pe culmile de munte focuri au aprins strajerii;
Ca si pete mari de aur ’n-umbra vailor adânci,
Ele par suspinse-n nouri. Lânga foc strajerii-arunca
Pe peretii suri de piatra umbra lor fantastic-lunga.
Armia doarme pe pajisti ridicate si sub stânci.
Sub o stânca lânga focul ce peretii îi afuma,
Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa’;
Sub el, vaile adânce pline de neguri si somn.
El privea la focuri rosii si la stânci de umbra pline;
Ca un clopot clar albastru si stropit cu mii lumine
Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mândru domn.
Amortit el misca limba lui de tunet printre nouri,
Trezea, scaparând printr-însii, ale vailor ecouri,
Iar în cârduri cuvioase stelele se misca-ncet,
Intra-n domele de neguri argintii, multicoloane;
De-a lor ruga-i plina noaptea. A lor dulci si moi icoane
Umplu vaile de lacrimi, de-un sclipit împrastiet.
Ale focurilor raze cearca neguri sa strabata
Si de dunge de lumina umbra vaii e taiata,
Cari trec prin întuneric râuri si izvoare-albind;
Luminând în ochi de codri, scaparând pe repezi unde,
Vântul c-o suflare plânsa codrii negri îi patrunde
Si vrajeste lin din frunze, si vorbeste aiurind.
Pe un vârf de munte negru rari în luna stau stejarii,
Iar Traian pare ca vede rasarind prin ei cezarii,
Salutând a Romei semne cu-a lor mort, adânc surâs;
Si încet ei trec prin aer, privind lung cetatea daca,
Binecuvântând ostirea spre apus ei iarasi pleaca,
A lor siruri luminoase umplu aerul de vis.
Înradacinata-n munte cu trunchi lungi de neagra stânca,
Repezita nalt în aer din prapastia adânca,
Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colti;
Si prin arcurile-nguste, faclii rosii de rasina
Negrul noptii îl pateaza cu bolnava lor lumina.
Ranind asprul întuneric din a halelor lungi bolti.
Si prin arcuri îndoite la lumini de rosii tortii,
Adunati vazu cezarul la cumplita mas-a mortii:
Ducii daci. Faclii de smoala sunt înfipte-n stâlpi si-n muri,
Luminând halele negre, armuri albe si curate,
Atârnate de columne, lanci si arcuri razimate
De pareti — pavezi albastre stralucind pe stâlpii suri.
Ducii-s nalti ca brazi de munte, tari ca si sapati din stânca.
Crunt e ochiul lor cel mare, trista-i raza lor adânca,
Pe-a lor umeri spânzur rosii piei de tigru si de leu,
Tari la brat si drepti la suflet si pieptosi, cu spete late,
Coifuri ca granit’ de negre au pe frunte asezate
Si-a lor plete lungi si negre pe-umeri cad de semizeu.
Cupele — teste de dusman — albe, netede, uscate,
În argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate —
Si cu ele-n mâna-nconjur lunga masa de granit;
Vor mai bine-o moarte cruda decât o viata sclava
Toarna-n testele marete vin si peste el otrava,
Si-n tacerea sânt-a noptii ei ciocnesc, vorbesc si râd.
Râd si râsul însenina adâncita lor paloare.
Se sting una câte una faclele mirositoare,
Se sting una câte una vietile ducilor daci;
De pe scaune cad pe piatra rece, sura, ce podeste
Sala. — Toti, toti pân’ la unul. Unul înca tot traieste,
Arde sânta lui coroana, fulger’ ochii lui audaci.
Luna-n oceàn albastru scalda corpul ei de aur,
Luminând culmile sure si adâncul colcântaur,
Dintru care-iesit se vâra-n nouri anticul castel;
Decebal (palid ca murul varuit în nopti cu luna)
Se arata în fereasta si-si întinde alba mâna
Moarta din flamida neagra ce-l acopere pe el.
El vorbeste. Si profetic glasu-i secolii patrunde:
Sufletu-i naintea mortii lumineaz-a vremii unde;
Gândul lui — o prorocie, vorba lui — margaritar;
Si l-aude valea-adânca si l-aud stelele multe.
De pe stânca lui cezarul sta-n uimire sa-l asculte,
Vorbele-una câte una luneca-n ureche-i clar:
— Vai voua, romani puternici! Umbra, pulbere si spuza
Din marirea-va s-alege! Limba va muri pe buza,
Vremi veni-vor când nepotii n-or pricepe pe parinti —
Cât de nalta vi-i marirea tot asa de-adânc’ caderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradarii fiere,
Îmbata-se-vor nebunii — despera-vor cei cuminti.
Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare
Prizarite, tremurânde trec — o lunga acuzare —
Târând sufletul lor vested pe-al coruptiei noroi.
Voi nu i-ati lasat în voia sortii lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu ati umplut juna lor fire,
Soarta lor va e pe suflet — ce-ati facut cu ele? Voi!
Nu vedeti ca în furtune va blestema oceàne?
Prin a craterelor gure razbunare strig vulcane,
Lava de evi gramadita o reped adânc în cer,
Prin a evului nori negri — de jeratic crunta ruga
Catre zei — ca neamul vostru cel cazut, ei sa-l distruga —
Moartea voastra: firea-ntreaga si popoarele o cer.
Va veni. Stârniti din pace de-a prorocilor cântare,
Din paduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Si gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelatii sângeroase ale boltelor albastre
Zugravi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgatori.
De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsa,
De prin bolti de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sanii coborî-vor în sivoi;
Cu cenusa pocaintei si-a umplea pamântul fruntea,
Cu cenusa Romei voastre — moarte legioane — punte
Peste râuri. Si nimica nu se v-alege din voi.
Veti ajunge ca-n tâmpire, în sclavie, degradare.
Pas cu pas cade-n rusine neamul vostru sânt si mare:
Ca-n iloti se va preface gintea de-ntelepti si crai,
Când barbarii vor aduce delta sântelor lor vise,
Îmbrâncind în întunerec toate cele de voi zise.
Vai voua, romani puternici, vai voua, de trei ori vai!
Astfel zise. În blestemu-i mâna-i alba si uscata
El o scoate pe fereasta si coroana-ntunecata
De pe frunte o arunca în abisul vaii-adânci;
Palid, adâncit ca moartea, ca o umbra sta în luna,
Parul lui de vânt se umfla, iara vorbele-i rasuna
Si blestemu-i se repeta repezit din stânci în stânci!
Si uimit stetea cezarul... Cugeti tu, pamânt? — el zise —
Avem noi în mâini a lumei soarte sau cortegi de vise?
Hotarâti de-a ta gândire urmam azi ziua de ieri?...
Si în ordinele-eterne misc-asupra-i universul
Oceànele-i de stele. Ce ironic le e mersul!
Cezare! cât pai de mare — si ce mic în adevar!
Sâmburele crud al mortii e-n viata... Si-n marire
Afli germenii caderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au cazut romanii, mari în bine, mari în rau.
Da-i cumplit sa vezi un popol osândit sa fie mare
Chiar în rau, ca mereu creste rusinoasa-i degradare
Si nici moartea nu-i trimite ne’nduratul Dumnezeu.
Caci a mortii brat puternic, când sta viata s-o desparta,
Nu se-ndura sa ridice sângeroasa-i lunga barda,
Cum calaul greu se-ndeamna la un cap d-imperator;
Zeii pregeta sa-si deie-a lor sentinta... Si-n uimire
Cugeta — de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei — si daca mor ei — suntem noi nemuritori?...
Stranepotii?... Rupti din trunchiul ce ne da viata fertila,
Pe noi singuri ne uitaram printre secoli far’ de mila.
Ei purtau coroane de-aur, noi ducem juguri de lemn...
Exilati în stânci batrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat marirea veche, cu rusine chiar de nume,
Multe semne de pieire si de viata nici un semn.
Au fost vremi când pe pamântul lor n-aveau loc sa-nmormânte
Mortii lor... P-inimi regale si pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrente umilice de sclavi, de cersitori —
Caci simtira-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronati au fost în tronuri arse-n foc... Si pe-a lor frunte
Pusu-s-au de fier coroane arse-n foc sfasiitor.
Si desi-n inima noastra sunt seminte de marire,
Noi nu vrem a le cunoaste; caci straina-ne gândire
Au zdrobit a vietii veche urias, puternic lant;
Secoli lungi ce-au ramas vaduvi de a Romei spirit mare
L-au creat... În noi el este; noi îl stingem. Daca moare,
Noi murim... ramul din urma din trupina de giganti.
Când îi cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe cai de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridica curcubei;
Un popor de zei le trecem, caci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfânta cu-nmiita-i armonie...
Si ne simtim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei...
*
Miazanoaptea-n visuri d-iarna îsi petrece-a ei viata.
Doarme-n valurile-i sfinte si-n ruinele-i de gheata,
Însotita de-ani o mie cu batrânul rege Nord,
Ce, superb în haina-i alba, barba-n vânturi, fruntea ninsa,
Rece sufla,-n nori arunca vocea-i turbure si plânsa,
Îmbatat de mândre stele si cântat de-al marii-acord.
Reci si tristi petreceau sotii; iarna-n zilele-i eterne
Val de-argint peste pustiuri ca lintoliu îl asterne.
Vânturi reci îs respirarea undelor ce-au amortit;
Arfa lui prin nouri striga — inima-i e ger si gheata —
Marea, ca sa delireze, vânturi sa mugeasca-nvata —
Stelele s-oglinda-n neaua pe pustiul nesfârsit.
Dar atuncea când soseste blânda miezenoptii ora,
Ceru-albastru ca saphirul mândre raze îl colora
Si din a Nordului frunte plin se nalta-astrul polar —
Atunci marea nu rasare printre stânci de vânt gonita,
Vântul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurita,
Toate trec când raza-i alba cade-n marea de amar.
Si când steaua se înalta de pe fruntea lui de rege,
Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lunga si-o petrece.
De pe stânca-n care trona, el picioare de granit
Le întinde-n fundul marii cel amar si fara fine.
Paru-i alb flutura-n vânturi, stuf de raze lungi, senine,
Umerii, dealuri de neaua se înalta-n infinit.
Iara fruntea lui uscata sta prin viscole rebele,
Surpând nourii cei aspri si amestecati cu stele —
Jos e-nmormântat de mare, sus e-ncununat de cer;
Atunci luciul marii turburi se aplana, se-nsenina
Si din fundul ei salbatec auzi cântec, vezi lumina —
Visul unei nopti de vara s-a amestecat în ger.
Si în fundul marii aspre, de safir mândre palate
Ridic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate,
Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se însir;
Si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumine
Vezi plutind copile albe ca si florile vergine,
Îmbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.
Albe sunt ca neaua noaptea, fata înecata-n raze —
Priiveste însusi cerul dintre nouri sa le vaza:
Despletit flutura pe-umeri, moale, dulce, parul blond.
Noaptea-n nori viseaza stele si se uita-n fund de mare,
Luna lin roseste-n fata de amor si de mirare,
Se aplana de uimire valu-albastru vagabond.
Daca una-i fiica marii ca o lacrima de aur.
Paru-i curge la calcâie ca un lung si scump tezaur:
E a stelelor regina, e al noptii meteor.
Ades alba dintre valuri de-a înot marea despica
Si albastrul blând al marii albul sânilor ridica,
Valurile-n cânt saluta sântul apelor odor.
Acolo în fundul marii, în înalte-albastre hale,
Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale;
Odin sta-n frunte — cu parul de ninsoare încarcat;
Acolo decid ei moartea Romei si o scriu în rune,
Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune —
Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat.
Si atunci furtuna mândra dezradacinat-a marea.
Ea zvârlea frunti de talazuri catre stelele-arzatoare,
Ridica sloiuri de gheata, le-arunca în sant de nori,
Vrând sa sparga cu ei cerul. — Într-un colt de cer e vara
Si pe scarile de-ivoriu unii dintre zei coboara —
Stralucea-n noaptea batrâna fetele ca palizi sori.
Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,
Deschidea portale-albastre mândra si batrâna mare.
Desfacu apele-n doua dumnezeilor calari
Si la tarm cu stânce rupte de a undelor bataie
S-adun toti. Aurul din plete lucea-n luna cea balaie,
Coifuri straluceau albastre ca lumina sfintei mari.
Si pornesc. Odin s-arunca sulita prin nori de-arama,
Care trece-un ac de aur într-a cerului marama,
Aratând pe neaua drumul l-al Italiei pamânt.
Ei se duc, se duc prin câmpii asternuti cu-alba ninsoare,
Stralucea albastru-otelul de pe membrele barbare,
Pletele le-umfla furtuna, barbile sclipeau în vânt.
Ei apar pe-un dâmb al Romei — ea dormea sfânta s-antica.
Peste lumea-i adormita câte-o stea din ceruri pica,
Secoli gramaditi într-ânsa dorm ca si când n-ar fi fost.
Cugetat-ati vre odata noaptea ce-i lumea întinsa?
Visurile Omenirei, dorurile ei ne’nvinse
Dorm... daca ar dormi vecinic — cine-ar sti ca ele-au fost?
Tara pare-a fi a lunei mândra, vesela gradina.
Luminà un gând de aur, sus prin nori, luna cea plina,
Roma-n stele straluceste pe-a ei dâmburi, lânga râu;
Ei privesc urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce,
Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce.
Odin moare — Tibrul este a Credintei lui sicriu.
*
Cum sub stânci, în întuneric, maruntaiele de-arama
A pamântului, în lanturi tin legat si fara teama
Sufletul muiat în flacari a vulcanului grozav,
Astfel secoli de-ntuneric tin în lanturi d-umilire
Spiritul, ce-adânc se zbate într-a populilor fire,
Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar iesi, le-ar face prav.
Dar de secoli fierbe lumea din adâncuri sa se scoale.
Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori îsi face cale
Si îngroapa sub cenusa creatiunea unei tari,
Astfel fiii tari si tineri unor secole batrâne
Lumea din încheieture vor s-o scoata, din tâtâne
Sa o smulga, s-o arunce în zbucnirea noii eri.
Tricolorul plin de sânge e-mplântat în baricade,
Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade
Si poporul muge falnic, ca un oceàn trezit;
Sfarma tot si pe-a lui valuri, ce le urca cu mândrie,
El înalta firi cumplite, care-l duc, o vijelie,
Sa îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.
Si prin negrele icoane unor zile fara frâuri,
Unde viata e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri,
Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre:
Si privirea-i sângeroasa s-alinteaza ca spre pânda:
Caci ce scrie e-o sentinta, ce gândeste e-o osânda —
Într-un cran sapat ca-n piatra fierb gândirile-i de fier.
Dar el cade — si s-asaza ale marii nalte unde.
A dreptatii aspra raza în popor adânc patrunde,
Zilele de îngrozire s-a contras într-un fantom;
Dar puteri nelinistite, ce traiesc în adâncime,
Ar vrea tarmul sa-l evada, sa înece cu marime
Lumea. Ele se concentra în suflarea unui om,
Mare, ca-i purtat pe umeri de adânci si mândre vremuri:
Caci gândiri, care iesise dintr-a lumii lung cutremur,
El le poart-unite-n frunte si le scrie pe stindard;
Când în lumea subjugata pentru drepturi ridic-arma,
Aratarea-i salutata de popoare... regi se sfarma
Si a gloriei mândre stele într-a lumei noapte ard.
Si de-aceea a lui flamuri le-nsotesc cu-nsufletire.
El îi duce la învingeri, el îi duce la pieire.
Cine moare — moare-n cuget c-a ramas traind în el;
Tot ce-i nobil si puternic în ast secol de mândrie
Îl urmeaza... Caci prin noaptea unei lumi în batalie
Lin luceste-eterna pace, luminos si mândru tel.
Catra telul care-n noapte le luceste ca un soare
Ei se duc prin zeci de lupte, urmarindu-l cu ardoare,
Zeci de mii cad, pe-a lor urme rasar alte zeci de mii,
Steaua-i duce, ei urmeaza printre veri si printre ierne,
Pâna unde-eterna iarna munti de neaua-n câmpi asterne,
Unde crivatul viseaza uriase vijelii.
S-atunci Nordul se stârneste din ruinele-i de gheata,
Muntii plutitori si-i sfarma si pe-a câmpurilor fata
El ridica visuri nalte... volburi mari de frig se vad
Si trecând peste ostire o îngroapa... Si cu fala
El ridica drept faclie aurora-i boreala
Peste-ostirea-ntroienita în pustiul... de omat.
Nordul m-a învins — ideea m-a lasat. Si ca un soare
Vezi ca-ncepe a apune într-a secolilor mare,
Aruncând ultima-i raza peste domul d-invalizi.
La apus priveste lumea în duioasa ei uimire.
N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire
A trait în el... Cu dânsul cartea lumii iar s-a-nchis.
Exilat în stânce sure si-n titanica-i gândire,
Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire,
De pe-o piatra el priveste lingusirea marii-adânci;
Acolo, gonit de soarte si de gânduri el adoarme,
Cu durere-adânca marea vrea pamântul sa-l rastoarne —
Si izbea mugind de doliu în mormântul lui de stânci.
Sori se sting si cad în haos mari sisteme planetare,
Dar a omului gândire sa le masure e-n stare...
Cine-mi masur-adâncimea — dintr-un om?... nu —
dintr-un gând
Neaprofundabil. Vana e-a-nvatatilor ghicire.
Cum în fire-s numai margini, e în om nemarginire.
Cât geniu, câta putere — într-o mâna de pamânt.
Într-un cran uscat si palid ce-l acoperi cu o mâna,
Evi întregi de cugetare traiesc pacinic împreuna,
Univers, râuri de stele — fluvii cu mase de sori;
Viata turbure si mare a popoarelor trecute,
A veciei vai deschise-s cu-adâncimi necunoscute,
Vezi icoana unui secol lânga chipul unei flori!
Tu, ce în câmpii de haos semeni stele — sfânt si mare,
Din ruinele gândirii-mi, o, rasari, clar ca un soare,
Rupe valur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinanite a istoriei gândire,
Ce tii boltile tariei sa nu cada-n risipire,
Cine esti?... Sa pot pricepe si icoana ta... pe om.
Fulgera-n norii de secoli unde-ngropi a ta marime,
Printre boltile surpate sa ma uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoara, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viata omenirei nu te cauta pe tine?
Eu un om de te-as cunoaste, chiar sa mor mi-ar parea bine.
Dar sa stiu — semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi?
Cine-a pus aste seminte, ce-arunc ramure de raze,
Într-a haosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inima de om?
A pus gânduri uriase într-o teasta de furnica,
O vointa-atât de mare-ntr-o putere-atât de mica,
Gramadind nemarginirea în sclipitu-unui atom.
Vai! în van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spatiu cu a lui nemarginire
Si icoana-ti n-o inventa omul mic si-n margini strâns.
Jucaria sclipitoare de gândiri si de sentinte,
Încurcatele sofisme nu explic a ta fiinta
Si asupra cugetarii-ti pe multi moartea i-a surprins.
Oamenii au facut chipuri ce ziceau ca-ti seaman tie,
Te-au sapat în munti de piatra, te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit din stânce, colo-n aschii de lemn sfânt;
S-apoi vrura ca din chipu-ti sa explice toate. Muta
La rugare si la hula idola de ei facuta
Ramânea!... Un gând puternic, dar nimic — decât un gând.
În zadar trimit prin secoli de-ntrebari o vijelie,
Sa te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îsi zideste vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru s-apoi se coboara-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, stralucitoare,
Înecând a mele gânduri de lungi maluri le risip.
Prefacute-n vulturi ageri cu aripi fulgeratoare,
C-ochi adânci si plini de mite, i-au trimis în cer sa zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pamânt cad îndarat;
Prefacute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei usa,
Dara arse cad din ceriuri si-mi ning capul cu cenusa
Si când cred s-aflu-adevarul ma trezesc — c-am fost poet.
Ca s-explic a ta fiinta, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee sa cladeasca pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pamânt
Au unit stânca pe stânca, mur pe mur s-ajunga-n ceruri.
Un graunte de-ndoiala mestecat în adevaruri
Si popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.
Cum esti tu nimeni n-o stie. Întrebarile de tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridica ca ruine
Si prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea ti-l atribuieste tie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinti o mie,
C-un cer încarcat de mite asfintesti din ev în ev.
Timp, caci din izvoru-ti curge a istoriei gândire,
Poti raspunde la-ntrebarea ce patrunde-a noastra fire,
La enigmele din care ne simtim a fi compusi?
Nu!... Tu masuri intervalul de la leagan pân’ la groapa.
În ast spat’ nu-i adevarul. Orologiu esti [ce sapa...]
Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegarii usi.
S-astazi punctul de solstitiu a sosit în omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schitele ei;
În zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii
Si vor cursul sa-l abata... Combinatii iluzorii —
E apus de Zeitate s-asfintire de idei.
Nimeni soarele n-opreste sa apuie-n murgul serii,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetarii,
Nimeni noaptea sa se-ntinda pe-a istoriei mormânt;
Multi copii batrâni crezut-au cum ca ei guverna lume,
Nesimtind ca-s dusi ei singuri de un val fara de nume,
Ca planetul ce îi poarta cugeta adânc si sfânt.
Se-nmultesc semnele vremei, iara cerul de-nserare
Rosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperare
Si idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;
Soarele divin ce-apune varsa ultimile-i raze
Pe-a istoriei câmpie mult iubita si se lasa
În oceanul de-ntuneric, ce s-arata inamic.
Spune-o veste cum ca-n tara unde fug a lumii zile
Sa traiasca mai departe, stralucite si copile,
Într-a noptilor gradine stele cresc în loc de flori;
Unde-n codrii de arama cânta-n crengi arfe-atârnate,
Zmeii-si fac din câte-un munte uriasele palate —
E un loc cu apa vie într-un ses încântator.
Cine bea din el nu moare... O, as bea, sa vad anume
C-a venit domnia mortii, sfarâmând batrâna lume —
Stele cad si în cadere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor doma tunetele sa vuiasca
Ca mari clopote de jale, fulgere sa straluceasca
Ca faclii curate, sfinte pe pamântu-nmormântat.
Marea valur’le sa-si miste si sa tremure murinda,
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi sa-si aprinda,
Fulgeri rataciti s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele sa-ngalbeneasca,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacare sa creasca
Si sa rupa pânz-albastra pe-a cerimei întins cort.
Fulgerele sa înghete sus în nori. Sa amorteasca
Tunetul si-adânc sa taca. Soarele sa pâlpâiasca,
Sa se stinga... Stele-n ceruri tremurând sa cada jos:
Râur’le sa se-nfioare si-n pamânt sa se ascunza
Si sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile sa-si cearna jos.
Moartea-ntinda peste lume uriasele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziata stinge izvorul ei mic.
Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie.
Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie
Am sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta? — Nimic!
Dar la ce sa beau din lacul ce da viata nesfârsita,
Ca sa vad istoria lumii dinainte-mi repetita,
Cu aceleasi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?
Si sa vad cum nasc popoare, cum traiesc, cum mor. Si toate
Cu virtuti, vicii aceleasi, cu mizerii repetate...
Vrei viitorul a-l cunoaste, te întoarce spre trecut.
Din agheazima din lacul, ce te-nchina nemuririi,
E o picatura-n vinul poeziei s-a gândirii,
Dar o picatura numai. Decât altele, ce mor,
Ele tin mai mult. Umane, vor pieri si ele toate.
În zadar le scrii în piatra si le crezi eternizate,
Caci eterna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator.
Si de-aceea beau paharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate
Sa citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura —
În zadar o masuram noi cu-a gândirilor masura,
Caci gândirile-s fantome, când viata este vis.
|
|
|
(0 vot(uri))