Calea norilor albi, ca marturie vie si descriere a unui pelerinaj in Tibet in decursul ultimului deceniu de independenta si de traditie culturala nestirbita, este incercarea de a implini aceasta datorie, atat cat lucrul acest e posibil in cadrul experientelor si impresiilor personale. Nu este o carte de calatorii, ci descrierea unui pelerinaj in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca pelerinajul se distinge de o calatorie obisnuita prin faptul ca nu urmeaza un plan sau un itinerar prestabilit, nu si propune un anumit tel sau un scop limitat, ci poarta adevaratul sens in el insusi caci se bazeaza pe un impuls tainic ce opereaza in doua planuri: fizic si spiritual. Este o miscare ce se petrece nu numai in spatiul exterior, ci, in egala masura, si in cel interior, o miscare a carei spontaneitate este a naturii vietii in intregul ei, adica a tot ceea ce continua sa creasca dincolo de aceasta forma trecatoare, o miscare ce izvoraste intotdeauna dintr un sambure launtric nevazut. Din aceasta cauza incepem descrierea noastra cu un prolog intr-unul dintre templele din Tsaparang, o viziune poetica ce corespunde acestei realitati interioare (sau inimii), care contine germenii tuturor actiunilor exterioare ce se vor dezvalui inaintea ochilor nostri intr o succesiune temporala. In marea liniste si solitudine a orasului abandonat Tsaparang si in tainica penumbra din templele sale, in care experientele individuale si realizarile nenumaratelor generatii pareau a fi proiectate in formele magice ale imaginilor – mi s a revelat profunzimea unor legaturi ascunse, care au dat vietii mele o noua perspectiva si am descoperit ca evenimentele aparent accidentale si relatiile umane sunt parti ale unei interactiuni de forte fizice pline de semnificatie. Coincidenta anumitor intamplari si experiente, care nu sunt conectate cauzal si de aceea neconditionate de timp, par sa si aiba originea intr o dimensiune atemporala ce poate fi experimentata numai la un nivel mai inalt al constiintei. Intr adevar, templele din Tsaparang pareau sa fie ridicate in afara acestei curgeri a timpului, pastrand in ele atmosfera concentrata a unei intregi epoci a culturii tibetane. Cu cat stateai mai mult in aceste temple cu atat atmosfera crestea in intensitate, pana cand imaginile capatau propria lor viata si o realitate aproape supranaturala. Simpla lor prezenta facea ca templele sa rasune de vocile unui trecut nemuritor. Prin urmare, ceea ce cititorului i ar putea parea doar o simpla imaginatie poetica contine o realitate profunda, pe care descrierea obiectiva a evenimentelor exterioare si a situatiilor n-ar putea nicicand sa o transmita, pentru ca toate aceste evenimente si actiuni pot capata inteles numai daca sunt vazute pe fundalul experientei launtrice. De aceea pelerinajul in spatiul exterior este, de fapt, reflexia in oglinda a unei miscari (sau dezvoltari) interioare, indreptata spre un tel inca necunoscut si indepartat care, totusi, este intrinsec continut chiar in directia acelei miscari. De aici se iveste disponibilitatea noastra de a traversa orizonturile cunoscute si familiare, de a accepta oamenii si noile medii ca parti ale propriului nostru destin, de aici increderea in semnificatia ultima a tot ce se intampla, si care este in armonie cu profunzimea fiintei noastre si cu universalitatea unei vieti mai ample. Asa cum in timpul verii un nor alb, aflat in armonie cu cerul si pamantul, pluteste liber pe cerul albastru de la un orizont la altul, urmand suflul atmosferei, in acelasi fel pelerinul se abandoneaza suflului unei vieti mai ample, care izvoraste din adancul fiintei sale si il duce dincolo de cele mai indepartate orizonturi, spre un tel care este deja prezent in el, dar care-i ramane inca ascuns vederii.