A-facerea ca bine-facere - Asociatia Aqvarius

“A face” (in sensul de “a produce”) specific experientei umane a dus la relatii de schimb care au evoluat pana la cele mai sofisticate si eficiente afaceri ale zilelor noastre.

A sustine o afacere a devenit o calitate, un statut social respectabil. Ceva firesc: societatea are nevoie de anumite produse, iar unii oameni le furnizeaza, le “fac”. Si astfel societatea umana prospera, standardele de viata cresc in masura in care a-facerile sunt prospere. Numai ca in cazul multor a-faceri nu se realizeaza:
1. o deplina intelegere a raporturilor dintre individul care “sustine” a-facerea si societate
2. o totala responsabilizare a celui care desfasoara o a-facere.

1. Raportul dintre societate si cel care furnizeaza un produs e normal sa fie in echilibru. Fiindca initiativa omului de a-faceri nu exista fara necesitatea societatii, si nu o poate derula in afara societatii si fara participarea unor membri ai ei. Deseori balanta inclina spre cel cu initiativa sau tendinta lui e de a-si supralicita rolul si de a “uzurpa” cat mai mult din puterea data de acest raport. Ba mai mult, initiativa poate crea asa zise “nevoi-nenecesare”, inventate, iar raportul devine unul 100% fals si ipocrit, existand printr-un act mincinos si defaimator al speciei umane.

Ideal e ca raportul sa fie echilibrat, iar daca balanta inclina catre initiator distribuind mai multa putere acestuia, e necesar ca aceasta sa se redistribuie spre societate fiindca puterea lui exista doar in raport cu societatea, altfel se creeaza un act uzurpator. Altfel spus aceasta putere trebuie sa circule cat mai repede si sa fie distribuita spre cat mai multi indivizi in functie de necesitati, dupa cum initiatorul sa opreasca din putere atat cat ii este necesar evolutiei (pe plan material, intelectual, spiritual).

Comunismul si capitalismul au inclinat balanta acestui raport fiecare in mod diferit, comunismul limitand initiativa si centralizand puterea, capitalismul suprasolicitand initiativa si creind diferite poluri de putere. Opozitia dintre aceste doua cai ar putea fi rezolvata de o libera si dinamica circulatie a acestei puteri, de un raport echilibrat dintre initiator si societate bazat pe necesitate. E drept ca necesitatile fiecarui individ sunt unice si diferite de cele ale semenilor, iar ele pot fi aflate si reglementate prin cunoastere, re-cunoastere si auto-cunoastere. Din acest moment incepe o lunga perioada de reflectii si semne de intrebare, dar indrazneala de a pasi pe acest drum este o provocare la care vom raspunde mai devreme sau mai tarziu.

Dar nu asta este cel mai grav.

2. Lipsa responsabilizarii celui care produce si are initiativa este sursa unor mari rele ce "otravesc" societatea.

Responsabilizarea face ca afaceristul sa se plieze perfect pe nevoile societatii si sa-i ofere acele produse care sunt cu adevarat necesare si calitative. Initiatorii care inoveaza ar trebui sa fie cei mai responsabili si sa inteleaga inainte de a demara a-facerea daca inovatia lor este un bun indispensabil societatii si nu creeaza daune de nici un fel.

Responsabilizarea initiativei si implicit a muncii redefineste ideea ca munca este nobila prin excelenta. Sursa a valorilor si a perfectarii, munca nu este si nu poate fi o valoare prin excelenta. Munca nu este nobila decat atunci cand produsul muncii si al initiativei este nobil. Una e ca a-facerea sa aduca societatii miere si alta e ca a-facerea sa infuzeze in sistemul social euri nocive sau produse toxice ascunse sub un aspect incantator. In spatele ambelor produse exista initiativa, munca, un plan administrativ, seriozitate si disciplina, dar consecintele sunt diferite.

In final responsabilizarea face ca a-facerea sa devina bine-facere, iar schimburile interumane sa fie sub sfera nobila a comunicarii si convietuirii.

Petrea Ciortan