PARADÍGMĂ s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim. ♢ principiu care distinge legăturile şi opoziţiile fundamentale între câteva noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii. ♢ caz exemplar, model, prototip, situaţie ideală. 2. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt. ♢ ansamblu de termeni, aparţinând aceleiaşi clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma) Marele dicţionar de neologisme, Florin Marcu, Editura Saeculum, 2000

“Noua paradigma culturala”, termen de altfel ambiguu si interesant, nu reprezinta doar o noua viziune nascuta din teorii savante sau speculatii filosofice.

Desi e numita noua paradigma culturala, anumite aspecte ale ei s-au conturat cu o oarecare claritate si se aproprie de unele informatii mostenite de anumite traditii spirituale orientale sau apusene. Ea este o noua paradigma culturala, strict raportat la lumea stiintifica si tehnologica moderna.

Noua paradigma culturala se defineste in opozitie cu acea imagine despre lume cladita in principal pe legile fizice fundamentate de Isaac Newton, ecuatiile matematice ale lui Laplace si filosofia lui Rene Decartes, imagine ce a inspirat aparitia stiintelor cunoscute si consacrate de la Iluminism pana in zile noastre.

Pe scurt (cu riscul superficialitatii de rigoare), se poate afirma ca la baza acestor stiinte
s-au aflat:
1)imaginea clasica a fizicii despre natura care vedea in atom unitatea indestructibila a vietii,
2)viziunea carteziana, dualista care opunea spiritul, materiei si ratiunea, naturii.

De-a lungul timpului aceste stiinte au impus anumite valori, anumite relatii sociale, un anumit mod de a interactiona cu natura, un anumit tip de economie etc; pe scurt o anumita viziune asupra vietii la care se raporteaza marea majoritate a oamenilor prin educatie.

In ultimii 70 de ani, in diferite domenii stiintifice si culturale, au avut loc descoperiri importante si evolutii spectaculoase care au facut ca de doua trei decenii sa se aminteasca din ce in ce mai mult despre existenta unei noi paradigme culturale.

Cele mai spectaculoase descoperiri au avut loc in lumea fizicii, dar departe de a se reduce la acest domeniu ele au explodat si in lumea medicinei, biologiei, a chimiei, a matematicii. Lor li se adauga cercetari si contributii din sfera psihologiei, economiei, filosofiei, etc.

In foarte multe domenii, teorii stiintifice si academice care au influentat hotarator ultimile secole - fiind percepute ca adevaruri incontestabile, au ajuns sa fie completate si continuate sau infirmate total/partial. Noi "lumi" au fost descoperite, noi realitati dezvaluite si astfel, noi repere au fost create. Constiinta omului fata de lume si fata de el insusi se schimba inevitabil odata cu aceste mari prefaceri in lumea stiintifica si culturala.

Despre multitudinea, complexitatea si intercorelarea implicatiilor pe care noua paradigma culturala le are asupra vietii individului se pot scrie mii de pagini. Vom incerca o scurta si superficiala enumerare a catorva dintre ele:

- In vechea paradigma, realitatea exterioara era vazuta ca marele si supremul adevar, de neschimbat (o realitate careia omul i se supunea fara a putea interveni). In noua paradigma, s-a demonstrat ca omul poate influenta realitatea prin intentia, gandurile si sentimentele lui. Individul este, metaforic vorbind, o “masina” care produce realitate in permanenta. Astfel se pune mare accent pe efectele gandului asupra realitatii. Descoperiri din fizica, genetica, biologie si medicina dovedesc si sustin acest lucru.

- Noua paradigma reconsidera pozitia omului in societate drept centru si motivatie a tuturor activitatilor sale. Responsabilitatea, oarecum rapita de imaginea implacabila a lumii, ii este redata individului prin relevarea capacitatilor sale creative.

- In vechea imagine natura era vazuta ca fiind “amorfa” - putand fi exploatata de om dupa pofta si imaginatia lui - datorita opozitiei spirit-materie sustinea opozitia ratiune (cultura)- natura. In noua viziune, planeta este vazuta ca un megaorganism care traieste prin legi proprii. Astfel se pune un mare pret pe relatia om natura, interactiunea si respectul fata de natura fiind unul din aspectele importante ale noii viziuni.
Sintagme ca “stiinta mediului”, “alimentatie naturista”, “ecodesign”, arhitectura ecologica devin din ce in ce mai uzitate.

- O alta consecinta este aparitia viziunilor interdisciplinare. Dupa secole de stricta specializare, noile salturi fac imposibila raportarea cercetatorului doar la domeniul sau. Stiintele sparg barierele dintre ele si isi dau mana pentru a raspunde la provocarile ivite. O descoperire in lumea fizicii capata sens in lumea filosofiei si a medicinei; o descoperire in lumea biologiei poate influenta foarte mult lumea psihologiei. Stiintele se vad a fi interdependente, nevoite sa comunice, sa colaboreze, sa creeze echipe pentru a intelege cat mai mult. Se creeaza premisele unei stiinte integratoare, a unei viziuni de ansamblu menite sa faca lumina asupra conditiei existentei atat a omului cat si a vietii.

- Stiinta occidentala defineste constiinta ca fiind un epifenomen al materiei, un produs al fenomenelor fiziologice de la nivelulu creierului, fara ca acest lucru sa fi fost dovedit in vre-un fel. Aceasta viziune implica dependenta stricta a constiintei fata de corp, nelasand loc abordarii dintr-o perspectiva spirituala a acestui fenomen esential uman, in contextul in care avem, gratie noilor descoperiri, tot mai multe dovezi care sustin existenta dimensiunilor numinoase (spirituale) ale constiintei si realitatii.

- Constientizarea interrelationarii si interdependentei tuturor fenomenelor - fizice, biologice, psihologice, sociale si culturale.